О великий Гугл!

Chiar aşa, n-aţi luat-o razna, acest articol va fi în rusă, cum tot vorbesc în această limbă destul de des şi toată literatura citită de mine e în rusă, şi toate filmele pînă nu demult tot numai în ea erau privite, de ce să nu scriu şi un articol… Так что пристегните ремни!

Не знаю балывылись ли вы когданибуть или может просто замечали, когда хочеш найти чтонибуть в гугле, начинаеш вводить слова и он автоматически выдаёт то что как бы он предпологает что мы, возможно ищем, конечно это то что люди ищут чаше всего и скорей всего это не то что интересут вас, но всё же картина которая складываеться из данных „предположений”достаточно интересна. Давайте же расмотрим несколько примеров, первая часть – то что вводим мы, вторая – то что нам предлогают.

что если… я шампунь

когда начнётся… война с ираном

в чём разница… между уткой

как различить… пол черепахи

как спрятать … труп

чем можно… заменить разрыхлитель

как пригласить… родственников в сша

как постирать… пуховик

как вывести… камни из почек

как удалить… одноклассники!!!!

как застрелить… свинью

как любить… мужчину

как заниматься… на эллиптическом тренажере

кому можно… сдавать кровь

сколько стоит… iphone 4s

любовь…в большом городе

мэр… киева

зачем мне… холодильник

чем закончиться… маргоша

нужен совет по… vodan barracuda 336-1

В общем, вы и сами можете всё это проверить или попробывать что-то своё, уверен настроение у вас поднимется )))

Ce ar fi dacă…

Ce ar fi dacă… de multe ori cînd ziceam „nu” aş fi spus „da”, dacă mă stăruiam mai mult decît aş fi făcut-o, dacă alegeam totuşi engleza în locul la „parlez vous francais”, dacă mă împreetineam cu altcineva, dacă înfăptuiam cele mai nebune planuri, dacă nu-i aveam pe cei răbdători lîngă mine, dacă nu era să fie…. Atîtea mărunţişuri se aruncă în ochi, acum privest toţi anii şi înţeleg – ATÎTEA MĂRUNŢUŞURI!  Cîte au fost care puteau decurge în mii de alte moduri şi ar fi fost cu totul altfel, dar s-au întîmplat, mii… un infinit de aţişoare s-au împletit împreună una cîte una şi toate doar pentru a mă aduce aici, cu tine împreună.

În sfîrşit!

S-o ia al naibii dar astăzi zic că s-a sfîrşit! Am susţinut examenul de stat, am finisat Universitatea noastră „mîndră” de Medicină, dar „mîndră” în nişte ghilimele extrem de mari. Aici am văzut de toate şi de toţi… cum se cumpără, cum se vinde, se minte în faţă, se trădează pe după spate, se subestimează cei ce merită (şi să nu credeţi că vorbesc de mine), oameni… mulţi oameni pe care îi privesc şi îmi vine să strig… „Da chiar n-aveţi puţin simţ!!!!” Anume aici mi s-a înăsprit şi mai tare sentimentul de ură faţă de oameni. Jale… o mare jale de viitorul acestei ţări. Şi astăzi am văzut-o clar ca niciodată.

Dar sunt şi recunoscător ce-i drept. Aici am am cunoscut dragoste, aici am cunoscut prietenie adevărată. Aici am învăţat să nu te bazezi pe cineva şi întotdeauna să lupţi pentru părerea proprie. Şi nu-mi pasă, mă auziţi? Nu-mi pasă!!!!!!!!!!! Cine sunteţi, ce post deţineţi, cîtă practică aveţi şi cu cîţi ani sunteţi mai în vîrstă. Desigur uneori tăcerea mult înseamnă iar capul se poate şi pleca uneori dacă e nevoie, dar niciodată în faţa prostiei omeneşti.

Şi de ce zic că-i „mîndră”? că se scurge din oameni, iese din toate găurile, persoane de doi bani, care n-au obţinut nimic sau în cel mai bun caz nu mai mult decît alţii, din cei ce privesc de sus şi dacă ar putea tear scuipa în faţă. Oameni pe ale căror frunte se poate de tăiat cu lama – „Fii mai simplu”. N-am văzut în alte universităţi aşa oameni dar sincer doresc să-i văd din nou… doresc să-i văd peste 10-20 de ani şi să mă rîd în hohote, Ok, nu zic că voi fi mai sus de ei dar la urma urmei şi nici n-am zis-o niciodată.

În sfîrşit… s-au scurs 6 ani, şi fără nici un regret le zic adio, le las în urmă şi iau cu mine doar ce-i cel mai de preţ. Totuşi a meritat, poate am pierdut multe şi multe au fost făcute în zădar, dar cel mai important din viaţa mea rămîne alături de mine.

  Inna, te iubesc din tot sufletul, tu m-ai ajutat să trec mai departe, şi pentru cine sunt acum îţi voi fi mereu recunoscător. Eşti cel mai scump cadou care mi lar fi putut face viaţa.

You start to wonder why you’re here not there

I think I’m moving but I go nowhere
Yeah I know that everyone gets scared
But I’ve become what I can’t be, oh

You start to wonder why you’re here not there
And you’d give anything to get what’s fair
But fair ain’t what you really need

Da m-am săturat de totul pe naiba! Nimeni n-a zis că viaţa e uşoară, sau sinceră şi plină de dreptate, its bullshit, da nici chiar aşa, şi nu că aş fi persoana care se plînge cînd ceva nu-i aşa, pur şi simplu priveşti în jur şi vezi toată turma asta de oameni, mă scuzaţi de expresie dar alta nu-mi vine în cap. Încăpăţînaţi, încrezuţi, nepăsători, cei ce numai şi caută cum să şmecherească pe cineva, să scoată un ban în plus, să găsească o scurtătură şi să ocolească cît mai rapid şi mai uşor… Desigur uneori mă gîndesc că poate a fost al naibii de nasol să te naşti într-un astfel de timp… dar privesc generaţiile trecute, generaţia mea şi în special cele ce vin din urmă şi mie milă, mie milă de viitor…

Where is our limit?

– You didn’t know him. He was a good man before all this happened.

– They’re all good men before something happens to them. Some of them stay good, no matter how they’re treated.

Am auzit aceste cuvinte recent şi am început să mă gîndesc – oare ce se întîmplă cu o persoană cînd ea decide să treacă limită şi să se transforme dintr-un om bun în unul rău. Să presupunem că fiecare dintre noi are propria înţelegere în vederea a ceea ce e bine şi ce e rău şi unde se află limita între acestea două. Oare ce poate să ne împingă să trecem această limită? Ce poate fi pentru noi acel CEVA ce va schimba totul, ce va stinge omenescul din noi şi ne va transforma… în altcineva. Nu v-aţi întrebat niciodată? Sunt încrezut că credeţi în ceva în viaţă, că aveţi anumite principii după care vă conduceţi, în ce situaţie veţi fi gata să jertfiţi totul? Oare cum este trasă această limită în fiecare din noi? E genetic, ereditar, poate ţine de educaţie, de caracter… un mic impuls şi cineva deja se schimbă complect, pe cînd alţii întradevăr rămîn la fel ce nu le-ai face. E bine sau nu? Poate va fi mai folositor să reacţionăm decît să tolerăm…  Să ne schimbăm în dependenţă de circumstanţe, să mutăm acea limită tot mai departe, încetul cu încetul… Dar dacă vom fi nevoiţi să ne schimbăm prea des, oare cînd vom ajunge la acel moment cînd ne va fi ruşine să privim propria imagine în oglindă? Viaţa noastră poate fi doar o luptă cu noi însuşi, îmi pare rău de cei ce se dau prea repede bătuţi. Posibil cînd o să ajungem să ne ridicăm asupra propriei persoane vom vedea lucrurile puţin altfel, posibil o să-i observăm pe ceilalţi din jur, ce fac acelaşi lucru. Prea multe gînduri, prea multe divergenţe.

„Doar cei ce încearcă să ajungă după limită ştiu cît de departe ei pot ajunge…”

Vă place singurătatea?

Simţiţi oare uneori că vă este în deajuns? Simţiţi oare din timp în timp nevoia de a fugi undeva departe-departe, unde nimeni nu v-ar fi putut găsi vreodată? Să evadaţi de toţi şi de toate, într-un loc anume, care v-ar fi refugiu… Oare ce doriţi să găsiţi acolo? Să fiţi singuri, să simţiţi liniştea, să nu fiţi văzuţi sau auziţi de nimeni? Şi cît timp oare v-a trece aşa? O zi, două, o lună, un an, posibil toată viaţa… Iar dacă ajungeţi să vă vedeţi reflecţia proprie după tot acest timp, oare ce veţi vedea? Jalnic, mizerabil… unde aţi ajuns? Cine vă este alături? Ce deţineţi? Poate doar singurătatea spre care aţi tins cu atîtă înverşunare. Şi deja înţelegeţi că n-a fost un refugiu ci doar o auto condamnare, iar adevăratul refugiu este acolo undeva, lîngă cineva. Doriţi să scăpaţi din aceste gheare ce vă ţin atît de strîns, să rupeţi aceste lanţuri pe care singur lea-ţi îmbrăcat… Dar nu vă temeţi că cînd o să realizaţi acest lucru deja poate fi prea tîrziu?

De ce comitem greşeli?

De ce comitem greşeli? Pentru că suntem imperfecţi? Sau poate nu ne dăm toată silinţa cînd facem ceva? Poate nu atragem atenţie la felul în care procedăm sau ne lăsăm prea uşor distraşi?  Poate suntem prea leneşi? Posibil oare să ne fie sortit eşecul? Posibil că totul se întîmplă cu un motiv anume şi o cauză definită, posibil greşelile nu fac o excepţie…  Ok, eu nu cred în soartă. Comitem greşeli pentru că putem. Comitem greşeli pentru că sunt o parte din natura noastră omenească. Noi toţi cunoaştem sau măcar ar trebui să cunoaştem că unicul lucru asupra cărui avem controlul deplin suntem noi însuşi. De ce comitem greşeli… pentru că deţinem abilitatea de a alege, iaca de ce! Sunt multe motive de ce o facem, dar pot oare greşelile să reprezinte o necesitate a vieţii? Desigur că nu ne place să le comitem dar fiecare greşeală ne învaţă ceva, ne ajută să evaluăm ca personalitate. Ok, pe unii mai mult ca alţii dar anume acesta e scopul final. Greşelile reprezintă un instrument de învăţare şi prin faptul că le săvîrşim învăţăm ceva ce nu am cunoscut pînă la moment, înţelegem puţin din viaţă şi ceva mai mult despre noi însuşi. Un eşec nu te face mai puţin intelegent sau mai puţin capabil decît altă persoană, de fapt anume cei ce nu se tem să eşueze sunt mai susceptibili pentru lucruri noi şi niciodată nu stau pe loc, evaluînd mereu. O lume fără eşecuri ar fi o lume fără provocări. Pe cît de plictisitoare ar fi viaţa noastră dacă nu am tinde permanent spre ceva mai bun. Să nu uităm că un eşec poate reprezenta o oportunitate, dar de asemenea poate fi şi o sentinţă pe viaţă, consider că anume de noi depinde pe care cale s-o luăm. Pe cît de severă n-ar fi o greşeală ea întotdeauna are meninţa de a ne ajuta, fiind precum o măsură a ceea ce facem. Uneori greşelile noastre pot să-i afecteze pe alţii în aceeaşi măsură ca şi pe noi, e important să învăţăm din întreaga experienţă, din ceea ce o greşeală înseamnă pentru noi cît şi pentru alţii. Cele mai nefericite greşeli sunt acelea din care nimeni nu învaţă nimic.  Deci fiţi mult mai deştepţi şi absorbiţi din fiecare eşec o experienţă nouă, negativă – ce nu trebuie repetată şi pozitivă – ce vă va ajuta în alte situaţii. Ţineţi minte că anume majoritatea oamenilor de succes sunt cei ce deţin  experienţa celor mai numeroase eşecuri. De cele mai dese ori, corejarea unei greşeli este mult mai dificilă decît simplul fapt de a recunoaşte că aţi comis-o. Acceptarea lor reprezintă o parte din felul în care ne acceptăm pe noi însuşi ca fiinţe umane, ca nişte exploratori ai necunoscutului şi nu cei ce sunt legaţi de obiceiuri.

Deci, de ce comitem greşeli? Cine o poate explica cel mai bine? Suntem cu toţii nişte personalităţi  individuale, şi fiecare din noi are propriile idei despre ce este rău şi ce este bine. Dar se pare că prea mulţi alţii în viaţa noastră tind spre a ne „ajuta”, spunîndu-ne cum noi comitem o greşeală sau alta. Cine sunt ei şi ce le dă dreptul de a o face?! Fiecare persoană deţine undeva în interiorul său contul propriilor eşecuri şi propriilor succese, doar de noi depinde spre care va fi înclinată balanţa…

Şi ultimul lucru…

„Dacă promisiunile sunt făcute pentru a fi încălcate, atunci greşelile sunt făcute pentru a fi iertate.”

Libertatea

DEX:

1)  Posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi a societății.

2) Starea unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat.

3) Starea celui care nu este supus unui stăpân.

Nu ştiu de ce, dar în explicaţia cuvîntului dat de către DEX văd numai contradictorii…  Şi totuşi… ce este „libertatea” ?

De ce au fost şi sunt atîtea ne înţelegeri, lupte, războaie, distrugeri, omoruri… doar pentru a putea spune „eu sunt liber”? Liber de ce? sau liber de cine? Luptăm să ieşim de sub conducerea unora pentru ca imediat să intrăm sub conducerea altora… Da, aceştia spun că va fi altfel şi că suntem bine voiţi să facem aşa cum socotim de cuviinţă… asta dintr-o parte, iar pe de alta… ei doar schimbă înfăţişarea restricţiilor. Iar noi? Nu vedem sau nu dorim să vedem, credem, urmăm, facem aşa cum ne se spune… pînă ajungem că vrem alt „stăpîn”, pentru că suntem deprinşi să ne supunem cuiva. Păi unde-i libertatea?

Iar alţii zic – lăsaţi-ne în pace, nu vrem să fim sub conducerea nimănui, noi ştim mai bine ce să facem… Aşa zic ei, dar oare o doresc cu adevărat?

„Majoritatea oamenilor nu doresc cu adevărat libertatea, deoarece ea subînţelege responsabilitate, iar responsabilitatea îi sperie pe marea majoritate.” (Sigmund Freud)

Cîteodată am impresia ca omul nu va suporta libertatea, el nu va şti ce să facă cu ea. Omul atîta timp tinde spre această libertate că pentru dînsu-l deja nu însăşi libertatea are valoare ci idea că el poate fi liber. Noi într atît de mult neam deprins să fim sub stăpînirea cuiva, că în „libertate” nu vom supravieţui.

“Oamenii, cînd sunt lăsaţi să facă ce vor ei, au tendinţa de a-i imita pe alţii!”

Deci daţi să vorbim despre alt ceva, dacă a fi liber înseamnă sa nu te supui, să vorbim despre anarhie.

DEX: Anarhie: 1. Stare de dezorganizare, de dezordine, de haos într-o țară, într-o instituție etc. 2. Atitudine de nesupunere, de indisciplină a individului față de o colectivitate organizată.

Şi uite că o văd din nou – oamenilor le este frică de ea… Întradevăr, anarhia nu înseamnă dezordine, ci doar un nou tip de ordine, pentru care lumea încă nu este pregătită din punct de vedere a conştientului.

„Anarhie, este un concept care se refera la existenţa unei societăţi anarhice, societatea oamenilor liberi… derivat din cuvîntul din limba greacă veche an-archos, care s-ar traduce in limba română prin expresia – fără conducere… Anarhismul nu neagă ordinea, ci legile, aşa cum au fost făcute de om pentru guvernarea unor mase mari de alţi oameni. Anarhiştii susţineau că refuzul lor față de constituţii şi guverne nu înseamnă promovarea “fărădelegii”. Ei susțineau că justiția reală este naturală, inerentă, şi se va afirma prin dezvoltarea liberă a „socialității” omului: înclinația lui naturală (atunci cînd nu este închistată de legi) de a trăi pe baza principiilor şi practicilor de „ajutor reciproc”…  „

Deci suntem oare pregătiţi pentru o astfel de societate? O societate în care fiecare persoană este pe masură conştientă de faptele sale şi se bazează doar pe principiile de ajutor-reciproc şi dezvoltare comună… O societate în care unicile legi existente sunt conştiinţele oamenilor… Nu suntem gata de aşa ceva, şi poate niciodată nu vom fi. Omul încă nu este pregătit pentru anarhie, el nu este pregătit să trăiască fără legi, poliţie, militari şi judecată. Anarhismul este o recompensă pentru cei independenţi şi conştienţi, dar cum am mai zis-o – omului îi este important să aibă spre ce tinde.

Şi totuşi ce este libertatea? Idea. Anume asta a mai rămas din ea la moment. Am găsit pe Wikipedia o definiţie foarte corespunzătoare…

„Libertatea, este un concept filozofic, ar cărui semnificaţie ar putea fi rezumată prin sintagma <lipsa constrîngerilor>”

Deci ajungem la idea ca libertatea este doar un concept filozofic şi nu un lucru practic, puteţi spune că hiperbolizez dar atunci răspundeţi-mi la cea mai importantă întrebare „Sunteţi liber?”

Liberi de legi, de conducători, şefi, de toţi cei ce vă spun cum să procedaţi, de ordine scrise şi morale, de opinia altora, de cuvîntul „trebuie”, de propria minte – cea mai mare închisoare ce a existat vreodată… Şi ştiţi ce vă spun? Omul nostru este liber doar atunci cînd încalcă…

“Libertatea noastră este ceia ce facem cînd nimeni nu ne vede.” (М. Жванецкий)

Avem nevoie de toate astea, avem nevoie de restricţii, de uşi şi lacăte, pentru ca atunci cînd vom scăpa de ele să înţelegem cu adevărat ce înseamnă să fii liber.

„Să faci ceia ce-ţi aduce placere, înseamnă să fii liber” (Voltaire)

Sunt cu cine doresc sa fiu, fac ceia ce doresc să fac, tind spre ceia ce doresc să fie… şi mă simt liber )))

Şi cînd o să mă întrebaţi: „Eşti liber?

Eu o să vă răspund: „La fel ca noi toţi…”

Noaptea înainte de examen

În casă toţi de mult dormeau, în blocul de după fereastră deja s-au stins ultimele lumini, cred că dacă era să priveşti din cealaltă parte, becul meu era foarte singuratic.  În cameră era o înăduşeală cumplită ce te dobora iar geamul deschis nu ajuta cu nimic. Pînă creierul se stingea treptat şi nu mai avea puterea să influenţeze ceva, capul în panică căuta peretele cele de care se putea ucide. Ochii categoric erau ţintiţi în carte, temîndu-se să privească prin părţi, stăteam între patru pereţi, ispita era prea mare. Stăteau fixaţi pe buchiile negre ce tresăreau pe albul foii, dar luînd în considerare lipsa creierului căruia trebuia transmisă informaţia, lucrul lor rămînea fără valoare, iar capacitatea de a rămîne deschişi diminua cu fiecare secundă trecută. Organismul deja era supra-umplut de cafea fiind pregătit în fiecare clipă s-o dea afară, în acelaşi timp fiind foarte uimit de faptul unde-i este efectul. Ce fel de cafea mai este şi asta dacă în viaţa ei n-a cunoscut ce-i asta cofeină? Corpul aparte de creier, a cărui lipsă deja nici n-o observa, îşi schimba poziţia la fiecare 5 minute, încercînd să-şi reînvie terminaţiunile nervoase – inutil, muşchii adormeau şi ei, urmînd exemplul creierului. Din cînd în cînd un impuls nervos mai trecea prin ei, încercînd să-i trezească, dar încercările date erau tot mai umilitoare cu fiecare dată.

Eram pe podea, picioarele flectate în genunchi, braţele în părţi, din ultimele puteri cuprindeau cartea aşezată pe picioare, spatele rezemat de perete, capul aplecat asupra foilor nu putea înţelege cum de ochii încă mai sunt deschişi. Nu ştiu cum dar am ajuns în poziţia dată, în ea am şi rămas, nu aveam puteri să mai fac vreo mişcare. Într-un moment oarecare, capul s-a dat în urmă încercînd să întindă puţin gîtul şi s-a întîlnit cu peretele din urmă. Se părea că întîlnirea ia plăcut deoarece ele au devenit tot mai dese şi mai insistente, cu fiecare din ele creierul prinzînd tot mai multă viaţă, pînă cînd nu s-a trezit definitiv. Întregul organism a trecut din nou sub controlul său, s-a sculat în picioare şi s-a întins din toate puterile. Deja era mai bine, doar că întîlnirele au lăsat în urma sa o senzaţie neplăcută. Am luat nişte pastile pentru durere şi le-am înghiţit cu resturile rămase de cafea „naturală”. Încă nimic nu se terminase, asta-i doar începutul, toată noaptea era înainte…

Văd cum trece timpul

Văd cum trece timpul, nu simt asta… VĂD!!!

Văd cum trece timpul după feţele vecinilor, ce devin din ce în ce mai bătrîni iar paşii săi devin din ce în ce mai înceţi.

Văd cum trece timpul după copiii din mahală, cei ce încă ieri alergau pe lîngă mămicile sale, azi îi văd cum se duc cu ghizdanul la şcoală, doar o clipă şi deja se întorc acasă de la ultimul sunet.

Văd cum trece timpul după brazii sădiţi lîngă casă. Nu de mult doream să scot unul în timpul nopţii şi să-l iau acasă de crăciun. Acum trebuie să ridică sus capul pentru a-i vedea vîrful.

Văd cum trece timpul după înscripţiile din matriculă, cum din an în an apar noi rînduri completate iar foi în ea rămîn tot mai puţine.

Văd cum trece timpul după colegii mei de şcoală, cînd privesc pozele lor de la nuntă sau cele cu copiii mici ce deja şi-au rostit primele cuvinte.

Văd cum trece timpul după schimbările ce apar în arhitectura oraşului şi în noile blocuri care precum ciupercile după ploaie se înalţă în jurul casei mel şi-mi blochează priveliştea din fereastră.

Văd cum trece timpul după adolescenţii din jur ce prind pe an ce trece tot mai mult curaj în felul de a se îmbrăca şi copiii ce fac acelaşi lucru  în vorbe.

Văd cum trece timpul în bonurile de salariu ce-mi vin de la serviciu şi în secretara ce-mi spune că trebuie să trec pe la ea şi să iau totalurile pe an.

Văd cum trece timpul după hainele din vestiar, ce se schimbă de la un sezon la altul, cele faţă de care nu dovedesc să mă deprind şi întotdeauna mi se par noi.

Văd cum trece timpul după tapeta din cameră, a cărui vîrf s-a desprins cîndva şi de fiecare dată cînd o privesc atîrnă din ce în ce mai jos.

Văd cum trece timpul după amintirile ce apar în capul meu pe ne aşteptate, fără ştire de veste, şi mă invadează în momentele cînd doresc cel mai puţin să le văd.

Văd cum trece timpul cînd mă uit în oglindă şi privesc un necunoscut…

Oare chiar atîta a trecut?!