Un ultim rămas bun… (partea a 5-a)

Victor se afla la şedinţă cînd a simţit vibraţia telefonului mobil. Nu-i plăcea cînd cineva îl deranja în timpul lucrului, însă persoana ce suna era foarte insistentă. În sfîrşit el n-a rezistat şi cerîndu-şi iertare faţă de colaboratori a ieşit din sală, a privit numărul celui ce suna dar acesta nu-i era cunoscut şi Victor răspunse cu un glas deranjat:

– Vă ascult! Cine este?!

– Domnul… Lovinescu? – glasul era puţin ne încrezut dar evident că suna un bărbat.

– Eu sunt, ce aţi dorit?! Sunt cam ocupat la moment! – Victor deja nu avea răbdare să scape cît mai curînd posibil de acest domn.

– Mă numesc Radu Miclescu, sunt medic la Spitalul de Urgenţă şi aş dori să discut în legătură cu fratele dumneavoastră…

* * *

Maria Lovinescu deja era în automobil şi fără să atragă un pic de atenţie la faptul cîte reguli de circulaţie încalcă, apăsă pedala de gaz în podea grăbindu-se să ajungă la spital. Sunetul lui Victor a dezorientat-o complet, ea nu a prea înţeles ce precis s-a întîmplat iar el n-a putut să-i explice mai concret, doar i-a lămurit cum să ajungă la destinaţie şi că-i va spune totul deja pe loc. Cînd Victor i-a zis cu un glas abia perceptibil ca e vorba de Dumitru, Maria simţi cum deodată i se făcu greu să respire şi cum i-a fugit pămîntul de sub picioare. Imaginaţia a început trădător să-i nască în minte cele mai groaznice tablouri posibile. În acel moment realiza-se că dacă cu el se va întîmpla ceva, pur şi simplu nu va şti cum să trăiască mai departe. Ea a observat că semaforul din faţă s-a schimbat pe verde şi a apăsat şi mai tare pedala.

Maria a parcat maşina chiar în faţa spitalului şi cînd ieşea din ea doar a auzit cum cineva îi strigă din urmă că asta nu e conform regulamentului. Ea nu a atras atenţie vorbelor necunoscutului, toate gîndurile sale erau îndreptate spre Dumitru, sensul vieţii ei… Cînd intra-se pe uşa spitalului, au ieşit la suprafaţă amintirile despre ziua în care Dumitru şa fracturat piciorul pe patinoar şi a fost internat tot aici. Atunci ea straşnic retrăia, iar el, măcar că era cel suferit, o alina cum putea şi-i zicea că totul va fi bine.

„Cine o să mă calmeze acum?”

Ea a încercat să alunge aceste gînduri încercînd să se convingă că nu e vorba despre ceva straşnic, poate un accident simplu, poate e ceva ordinar şi ea doar hiperbolizează. Acuşi îl va vedea iar el va zîmbi vinovat pentru cele întîmplate şi ei amîndoi o să înceapă să se rîdă în hohote, la fel cum a mai fost de multe ori pînă acum… Atunci ascensorul se opri la etajul numit de Victor şi ea l-a văzut…

Faţa sa era palidă… era moartă, doar după ochii roşii de lacrimi îţi puteai da seama că cîndva această faţă exprima viaţă. Ea ştia că-l văzuse pe Victor cu cîteva zile în urmă, însă acest chip nu-i aparţinea lui ci mai degrabă unui bătrîn chinuit de vreme. Chiar de aici Maria a observat pe cît de tare îi erau uscate buzele, se părea că încă puţin şi ele o să înceapă să sîngereze. Mîinile îi tremurau haotic iar el singur păşea nervos prin coridor şi nu-şi putea găsi locul. În sfîrşit el a observat cu ea iese din ascensor şi s-a îndreptat spre dînsa deschizînd braţele. Ea l-a cuprins şi Victor, cum era aproape cu un cap mai înalt ca ea, a ascuns faţa în umărul ei şi a dat voie ultimilor lacrimi să i se prelingă pe obraji. Ei au stat aşa cîteva minute şi Maria nu avea puterea sau curajul să-l întrebe ce anume s-a întîmplat. La moment a vrut şi ea să înceapă a plînge dar n-a putut. Cînd ochii lui nu mai aveau ce da, Victor s-a îndepărtat la un pas şi a privit-o direct în ochi. Ea era gata pentru orice dar nu şi pentru asta…

– Doctorul a zis că speranţe aproape nu-s…

Aş dori să le mulţumesc celor ce au urmărit această istorie, şi în special celor care au apreciat-o. Am încercat prin acest fragment să lămuresc puţin lucrurile dar cred ca unii deja ştiau despre ce merge vorba. Nu doream să las eroul nostru în astfel de circumstanţe însă… aşa a fost să fie. La rîndul meu, nu îmi iau rămas bun de la eroii daţi, istoria lor va continua, dar deja nu pe acest blog. Şi cine ştie, poate cîndva o să-i revedeţi din nou…

Dan Brown – sau trei componente ale succesului.

Dan Brown, un scriitor american, renumit în toată lumea, ce optează pentru genul thriller şi pune accentul în cărţile sale pe facturi istorice, conspiraţii mondiale, criptografie, simboluri ş.a. Cărţile sale sunt traduse în peste 40 limbi şi vîndute în zeci şi sute milioane exemplare în toată lumea. A devenit renumit în mare parte datorită novelei sale „The Da Vinci Code”, care a făcut ravagii în întreaga lume, deoarece după părerea unora (chiar nu înţeleg de ce) reprezintă o lucrare Anti-Creştină…

Deci n-aş dori să mă bag în detaliile acestor ravagii, deoarece nu văd în ele un context bine definit dar aş dori să mă axez pe cărţile sale în general şi pe cîteva facturi care le fac atît de captivante.

Din cărţile sale fac parte: „Digital Fartress” (1998), „Angels & Demons” (2000), „Deception Point” (2001), „The Da Vinci Code” (2003) şi „The Lost Symbol” (2009), pe care taman azi am finisat-o şi care, ne cătînd la faptul că n-o consider cea mai buna a sa lucrare, este la nivelul înalt al altor novele.

Deci, care sunt componentele unei cărţi cu adevărat bune…

– În primul rînd, Dan Brown nu face parte din scriitorii ca crează peste noapte dar efectuează cercetări evidente în domeniile cu care lucrează: istorie, arhitectură, arte, mituri ş.a. Fapt ce-i permite sa facă o descriere detaliată şi veridica al obiectelor date.

– În al doilea rînd este subiectul captivant înconjurat asupra unei conspiraţii mondiale şi bine îmbibată cu fel de fel semne. simboluri, coduri, taine, pe care îţi face plăcere să le descoperi o dată cu eroul principal.

– În al treilea rînd am fost întotdeauna uimit cum el reuşeşte să îmbină în novelele sale ultimele descoperiri tehnologice începînd cu „Large Hodron Collider” şi terminînd cu o nouă ştiinţă „Noetica” despre care mulţi cred că nici n-au auzit.

Deci nu cred că sunt persoane care au citit şi au rămas absolut indiferente. Iar interesul faţă de obiectele arhitecturii şi obiectelor de artă descrise în cărţile sale creşte în mod exponenţial. Personal am citit cu mare plăcere toate lucrările sale şi le recomand şi vouă.

Iar pentru sfîrşit – fiecare singur pentru sine trebuie să tragă limita între ficţiune şi facturi.

Un ultim rămas bun… (partea a 4-a)

Ce este Idealul? Ce este Viaţa? Ce este Sensul? Ce este Totul? Chipul ei, caracterul, sufletul… Ce întruchipează ea? Pasiune, speranţă, alinare, împăcare… Exist, pentru ca ea există.

Dacă ar fi un vers, ar fi despre părul ei. Cînd îmi scufundam faţa în buclele ei… doream să mă culc în ele şi să nu mă mai fi trezit niciodată. Mă alinau precum adierea vîntului într-o zi cu arşiţă.

Dacă ar fi un poem, ar fi despre ochii ei. Mă pierdeam în albastrul oceanului şi rătăceam în el eternitate după eternitate. Pe cît de plăcut era să cazi pradă acestei priviri fermecătoare.

Dacă ar fi o melodie, ar fi despre buzele ei. Mătasea cît de fină n-ar fi, le învidia. Şi cînd le atingeau pe ale mele, era precum prima înghiţitură de nectar după ce ai străbătut deşertul.

Dacă ar fi o simfonie, ar fi despre corpul ei. Dumnezeu trebuia să fi fost un adevărat geniu al muzicii dacă a creat aşa o capodoperă.

Dacă ar fi o pictură, ar fi despre sufletul ei. Şi nu-ţi ajungeau toate culorile din lume pentru a descrie ceva atît de pur.

Dacă ar fi un gînd, ar fi despre ea.

Doream să mă apropii, s-o cuprind în braţe şi niciodată să nu-i mai dau drumul. Să-i acopăr trupul cu săruturi pline de pasiune, să-i simt gustul, să-i inspir aroma. Doream să-i şoptesc dragostea mea şi  să percep fiecare părticică a ei cum răspunde la atingerile mele gingaşe. Doream să mă transform în aerul ce-l respira şi să mă topesc în interiorul ei. Doream sa fiu totul pentru ea, pentru că ea era totul pentru mine.

Dar nu mă puteam clinti din loc, nu puteam măcar sa-i şoptesc, să-i zic pe cit de tare o iubesc şi cît de mult înseamnă pentru mine. Trupul deja nu-mi aparţinea, nu-mi puteam percepe bătăile inimii, nu simţeam nevoia să respir, eram doar un gînd, prizonier în această închisoare materială. Iar ea stătea acolo, precum un miraj, atît de aproape şi totuşi atît de departe…

– Dragule… – buzele i-au rămas nemişcate însă  glasul ei cristalin a răsunat atît de clar,  l-am simţit cum a pătruns în mine şi mi-a ocupat locul gîndurilor. – Îmi pare rău că aşa a fost să fie, îmi pare rău că nu pot fi cu tine… acolo.

Am văzut că lacrimile i se prelingeau pe obraz şi străluceau în lumina ce o înconjura.

– Nu doresc să cred că am greşit cu ceva şi trebuie să mă răsplătesc astfel, aş fi dorit să pot pleca cu tine, în locul tău… Cred că acesta a fost preţul pentru fericirea noastră.

Glasul ei a început să tremure în mine şi dacă aş fi putut aş începe să tremur şi eu.

– Am încercat să mă supăr, să înţeleg, am întrebat şi am rugat, dar n-am primit răspunsuri. Dacă e soarta, dacă ea nea unit, poate are tot dreptul şi să ne despartă…  n-am puteri, nu pot înţelege.

Eu înţelegeam, am început să înţeleg. Doream şi eu să mă eliberez de lacrimile ce-mi inundau sufletul, doream să strig, să fug, să scap de aici,totul era o minciună, nimic nu era real, nu putea fi… Ştiam că nu e posibil, prea tîrziu, m-am dat bătut.

– Te iubesc, mi-ai dăruit o viaţă, mi-ai dăruit viitorul, nu pot cere mai mult.

A făcut cîţiva paşi spre mine. În privirea ei era o lume întreagă, universul meu, al nostru, în acea clipă eram un întreg şi nu credeam că poate exista ceva mai pur, mai magic…

– Așteaptă-mă – şopti ea şi s-a apropiat şi mai tare.

Buzele noastre s-au atins şi am simţit ce înseamnă Veşnicie.

Ea s-a îndepărtat şi am simţit ce înseamnă Durere.

Va urma…

Un ultim rămas bun… (partea a 3-a)

Nu ştiam ce s-a întîmplat, mi s-a părut mie sau era adevărat…

Stăteau acolo, în faţa mea, neclintite, doream să strig, măcar să pot zice ceva, dar nu aveam puteri. Deodată m-am speriat că uitasem cum trebuie să respir, mă zbăteam din ce în ce mai tare să fac un inspir dar nu-mi reuşea. Doream să pot reţine măcar acele fărîmituri de aer ce mi-au mai rămas însă ele m-au părăsit trădător printr-o ultimă suflare.

„E real sau mi-a luat-o imaginaţia razna?”

Din plămîni mi s-a eliberat o adevărată furtună ce nemilos a şters şi ultimele urme ale oaspeţilor mei. O dată cu ei s-a risipit şi ceaţa din jur. totul a prins claritate, am înţeles că întradevăr mă aflu în casă, în casa mea, totul era la fel cum îmi şopteau amintirile, însă simţeam prezenţa a încă ceva, ceva străin, ceva necunoscut acestor pereţi… era pustietatea. Încercam din răsputeri să învii clipele magice din adîncurile conştiinţei mele dar în zădar. M-am întors în urmă şi observasem că uşa pe care am intrat deja nu mai era acolo, ferestrile de asemenea nu erau la locul lor, doar pereţii. Eram blocat în această pustietate, nu aveam încotro să fug, doream să fug? DA! Am aruncat încă o privire în jur şi am strigat din toată puterea,  linişte, vocea a răsunat doar în capul meu, am mai încercat o dată, deja întrebînd dacă mă aude cineva, acelaşi rezultat. Am făcut un inspir pe cît puteam de adînc, nu simţeam nimic, se părea că pînă şi timpul s-a oprit în jurul meu. Pustietatea absorbea totul precum o gaură neagră. M-am îndreptat spre una din odăi, nu-mi auzeam paşii. Uşa era închisă, am apăsat pe clampă însă ea nu se clinti. Am încercat alta dar se părea că ceva, evident nu-mi permitea să intru, să-mi aduc aminte.

„Desigur dacă este o amintire, în cel mai bun caz, sau poate o realitate nebună…”

Unica cale liberă erau scările ce duceau sus.  Nimic, nimic, nimic… mă apuca disperarea, îmi venea să mă culc aici, pe podea şi să las deznădejdea să mă acopere deasupra, doream doar să mă scufund în această pustietate şi să tai şi ultimele aţişoare ce mă mai legau de realitate, de acele clipe care deja s-au transformat din speranţă într-o durere chinuitoare, insuportabilă.

„Ce rost mai are?”

Ultima odaie, dormitorul meu, al nostru, aici ne dăruiam reciproc cele mai magice clipe pe care le puteam simţi. Aici existam doar noi, aici primeam şi dăruiam, aici cream, doua jumătăţi ai unu întreg, doua scîntei  ai unei flăcări, un suflet. Simţeam că dacă şi această flacără s-a stins pentru totdeauna nu mai aveam pentru ce lupta. Deja pierdusem totul, rămase ultima aţişoară de care mă mai ţineam, ultima speranţă… Întunericul îmi păşea pe urme, îi simţeam respiraţia rece şi hapsînă. Nu ştia ce înseamnă compasiune, mai aveam o ultimă datorie şi el a venit s-o ia.

Am apăsat clampa şi uşa se deschise…

Deodată am crezut că orbisem, fereastra era acolo, iar prin geamurile limpezi ca lacrima pătrundea Lumina. Nu-ţi puteai da seama de unde anume vine, era pretutindeni, cea mai albă şi pură lumină pe care şi-aş fi putut-o imagina un muritor. S-a năpustit asupra mea şi m-a cuprins totalmente, a pătruns în mine, în cele mai adîncuri şi ascunse colţişoare al sufletului meu şi a scos la iveala tot ce era bun, curat, frumos. Am simţit bucurie, pasiune, fericire, linişte, împăcare…  Uşa s-a închis brusc, lăsînd Întunericul  în urma mea. Deodată Lumina se retrase puţin, şi am văzut…

În mijlocul odăii, de parcă ieşise din acel alb pur, stătea ea…

Va urma…

Vine vara!!!

Uite încă puţin şi vene vara!!! Şi dacă să uţi de anotimpul de afară, îi poţi simţi mirosul. Ei cum să nu ai o dispoziţie perfectă în acompania melodiei date…

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

L.O.V.E.

L is for the way you look at me
O is for the only one I see
V is very, very extraordinary
E is even more than anyone that you adore and

Love is all that I can give to you
Love is more than just a game for two
Two in love can make it
Take my heart and please don’t break it
Love was made for me and you

Un ultim rămas bun… (partea a 2-a)

Priveam uimit şi nu puteam crede ochilor. Era tatăl meu, aranja scîndurile noului gard, la fel de tînăr şi voinic,  de parca a fost ieri şi nu ani în urmă, mi-am adus aminte cum îl priveam dorind să cresc mai repede şi să ajung un om pe atît de bun, precum el era. S-a întors spre mine şi am simţit cum mi s-a oprit inima, nu ştiam dacă e vis sau realitate, posibil e o halucinaţie sau ceva de genul, am vrut să mă îndrept spre dînsul însă privirea sa nu era ţintită spre mine ci în urma mea. M-am întors dar nu văzuse-m pe nimeni, în schimb am auzit, l-am privit din nou pe tata şi observase-m că deja nu e singur. Lîngă el stătea un puştan de vreo 10 ani, îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni roşi şi cu părul lunguieţ, tocmai bun de frizură, care ţinea în mîini o bucată de scîndură, cît jumate din statura proprie şi care dorea din toate puterile să fie cu ceva de ajutor.

– Sînt eu… – de data aceasta eram convins că nu e ceva real.

Deodată uşa casei se deschise şi am văzut cum pe prag apare mama cu zîmbetul ei fermecător ce l-am purtat toată viaţa în suflet ca pe o icoană. Într-o mînă tinea ulciorul cu apă iar cealaltă îl ţinea de mînă pe fratele meu mai mic.

Am simţit adierea vîntului, doar o clipire şi nu mai erau, acest tablou s-a schimbat cu unul nou…

Am văzut iarba verde din faţa casei. Aveam obiceiul să mă trezesc primul, în zori de zi şi să ies disculţe, pe furiş, din casă. Firele verzui, moi, îmi gîdilau tălpile şi mi le spălau cu roua de dimineaţă.  O clipire şi eram acolo, puţin mai matur, stăteam culcat pe plapuma verde iar fratele meu stătea lîngă mine şi tot arăta la corăbiile albe ce treceau din cînd în cînd peste oceanul albăstriu deasupra noastră.

– Uite încă una! La ce seamănă? – mă împingea puţin cu cotul printre coaste şi îmi arăta din nou şi mai insistent.

Cînd soarele se ridica sus pe cer, în cel mai înalt punct al său, ne permutam în umbra copacului, ce se înălţa măreţ lîngă casă. Stăteam ambii rezămaţi de tulpina lui, eu, de obicei cu o carte în mîna îi citeam fratelui, evadînd amîndoi în lumea aventurilor.

Încă o adiere a vîntului…

Era seară, Maria se furişa-se în ogradă şi cu un cuţit luat din sertarul de unelte al tatălui său, mi-a tăiat pe prispă cuvintele – TE IUBESC! A doua zi, stăteam împreună în fotoliul vechi de pe prispă, ea în braţele mele, şi priveam apusul soarelui. Cînd ultima raza de lumină s-a ascuns după orizont, ea s-a aplecat spre mine şi gingaş m-a sărutat pe buze, timpul s-a oprit, eram doar eu, ea, şi eternitatea.

Ultima adiere…

Nimeni, nimic, din nou singur. Din lucrurile care mă înconjurau a rămas doar casa, în rest – pustietate. Doar casa… În ferestre se zăreşte lumina, afară – întuneric, simţeam cum mă apasă din ce în ce mai tare, de parcă mă alunga înăuntru. Întradevăr, doream să intru din tot sufletul dar în acelaşi timp, ceva necunoscut mă reţinea afară. Nu ştiam de ce, însă nu mai aveam încredere în acest loc. Şi doar cînd m-am ruşinat de propriile gînduri, le-am auzit vocile ce răsunau din interior. Uitînd absolut de tot, am trecut în cîţiva paşi drumul rămas şi am intrat în casă.

Inima mi s-a oprit, am intrat în… nimic, deja nici casa nu mai era acolo. În locul ei, un văl dens de ceaţă care se strecurase în fiece colţisor al realitaţii mele fragile. Ici şi colo vedeam nişte umbre şi proeminenţe colorate care dispăreau pe atît de spontan cum şi apăreau. Mi s-a părut că ceaţa în jur s-a mai rarefiat şi am distins, direct în faţa mea, silueta întunecată al unei persoane, era ştearsă dea binele iar anturajul nu contribuia la recunoaşterea ei.

– Trebuie să fie ceva de făcut… – acest glas îl puteam recunoşteam pretutindeni. Era puţin altfel, schimbată, vocea fratelui meu suna trist, plină de durere şi disperare.  Lîngă el,de o nuanţă mult mai deschisă, aparu silueta altui bărbat. El a ridicat mîna pe umărul fratelui şi aplecînd puţin capul în jos, şopti:

– Îmi pare rău…

Va urma…

Un ultim rămas bun…

Am rămas în faţa portiţei întredeschise şi nu mă puteam clinti din loc. Îmi era frică? Aveam emoţii? Nu ştiam ce să fac? Sau mă speria ce poate urma? Toate la un loc. Picioarele mi s-au înmuiat şi deja le simţeam ca străine. Inima emoţionată fugea din toate puterile, de parcă spera să întreacă vîntul care  bătea în jurul meu. M-au trecut fiorii, mă simţeam precum un spic de grîu în mijlocul furtunii, încă puţin şi pierdeam tot ce aveam în mine.

Deja eram un străin pe aceste meleaguri, am plecat de mult, fără să mai privesc în urmă, nu-mi plăcea să mă îndrept spre trecut. Am fugit de tot şi nu credeam că o să mă întorc cîndva înapoi, dar m-am întors, de ce? Pentru că fiind un străin aici, acolo,  eram nimeni. Nu ţineam minte cine sunt, unde mă aflu şi ce caut aici, iar oamenii din jur… mă uitam la ei şi nu-i puteam recunoaşte.  M-am întors deoarece doar în acest loc, doar aici, mă putem regăsi, nicăieri nu-i ca acasă, unicul adăpost care mi-a mai rămas.

Cînd emoţiile mi s-au mai potolit, iar fiecare părticică a corpului a inspirat pe de plin spiritul acestui loc, mi-am strîns toată voinţa şi am făcut un pas înainte, pe cărăruşa vieţii mele. Viaţa mea… Acolo nu simţeam că trăiesc şi chiar dacă trăiam, nu ţineam minte cum e. Doar aici a rămas speranţa, doar aici era lumină, doar aici puteam găsi ceea ce căutam, pe mine.  Am privit în jur… totul s-a dus, timpul era nemilos. Scîndurile gardului – putrezite. Iarba, cîndva verde – nici urmă de ea, doar buruienile şi gunoaiele iau luat locul. Pomul de lîngă prispa casei – stătea dezbrăcat, întors puţin pe o parte cu crengile plecate spre pămînt, şi tremura în bătaia vîntului. Prispa era pustie iar confesiunile de dragoste, cîndva cioplite pe ea, deja nu se mai vedeau. Privirea mi s-a îndreptat spre casă şi am simţit cum îmi plînge inima, timpul era nemilos. Demult, prea demult a fost, n-o să reuşesc. Şi totuşi, am închis ochii şi una cîte una, am lăsat amintirile să preia locul acestui tablou de groază. Ele ieşeau la iveală din adîncurile existenţei mele, mă umpleau, pătrundeau în fiecare colţişor al sufletului, fiecare parte a trupului meu lipsit de puteri şi mă hrăneau cu tot de ce aveam nevoie, cu speranţă. Nu ştiu peste cît timp am avut curajul să deschid ochii din nou, dar am zărit cu totul o altă lume, cea pe care o cunoşteam, acea lume care cîndva m-a primit cu braţele deschise şi mi-a dăruit atîtea clipe minunate. În sfîrşit, m-am găsit… pe mine, şi nu eram singur…

Va urma…

Renee Stahl – Something Real

Astăzi mă simt aşa…

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Catch me, I am falling
And your innocence
Is all I have
Can you hear me calling
In pieces only I can understand

Breaking and you’re climbing
And my innocence is all you have
I can hear you crying
From places only you can understand

I wanted to feel like I could tell you why
Thought I could almost see the other side
Of something real
It disappears before you see the signs
The end is here.

O întîlnire ciudată

Băiatu se întorcea de la liceu, ultima zi înainte de un nou început. Mişcările îi erau libere, capul sus ridicat, în privire – scîntei de bucurie, în viaţă sînt puţine momente ce se pot descrie prin aşa bucurie. Băiatu era mîndru purtător al panglicii roşii, „ABSOLVENT” . Înainte era toată viaţa, iar în suflet înflorea acel sentiment, cînd simţi că  poţi cuceri lumea.

Nu prea atrăgea atenţia asupra celor din jur, era doar el şi lumea întreagă, ea-l aştepta cu braţele deschise. Deja se apropiase de blocul în care locuia, cînd a observat, pe scaunul din faţa scării, un bătrîn îl privea cu cel mai mare interes. Băiatul nu-l cunoştea, îl vedea pentru prima dată în viaţa, şi chiar fiind plin de bucurie, i s-a părut cam nepoliticos să te „holbezi” la cineva atît de evident. El s-a oprit în faţa bătrînului iar acela, fără să-şi rupea privirea de la băiat, îi întinse mîna.

– Bună, cum te numeşti?

Băiatul a strîns-o însă nu i-a răspuns. Vroia să plece dar simţea că trebuie să rămînă, fără să-şi prea dea seama de ce, s-a aşezat pe scaun la ceva distanţă de bătrîn.

– Întotdeauna erai cam tăcut, – zise bătrînu – mereu scump la vorbe. Să ştii că în viitor n-o să-ţi prindă bine.

Baiatul din nou n-a zis nimic. „Oare mă cunoaşte? Posibil e un vechi prieten al familiei care a trecut prin vizită.” Bătrînul şi-a adus mîna la faţă si a trecut cu palma pe obraz, apoi slab zîmbi.

– Mda… erau timpuri. – El a întins a doua mînă spre băiat însă acela s-a retras în urmă. – Recunosc… – adăugă bătrînu şi a pus ambele braţe pe genunchi. – Astăzi este o zi importantă pentru tine. – El nu a întrebat ci doar a făcut o constatare.

Băiatu luminase şi ridicînd puţin capul, i-a răspuns cu mîndrie în glas:

– Da, astăzi am absolvit liceul. De mîine mi se deschide în faţă o lume absolut nouă. Pot face orice doresc.

– Şi ce ai de gînd să faci în această lume nouă?

Băiatul a fost surprins de aşa întrebare. „Cum ce să fac?! Ce doresc! E o lume plină de oportunităţi, toate uşile îmi sînt deschise în cale.” Însă necătînd la gîndurile sale, el n-a găsit ce să răspundă, doar a coborît vinovat privirea, iar zîmbetul de pe faţă s-a topit fără urme.

– Înţeleg – îi zise bătrînu, zîmbetul lui, în schimb, deveni şi mai evident.  – Atîtea planuri, atîtea cărări necunoscute, care aşteaptă să le descoperi, că nici nu ştii pe care s-o apuci.

– Păi, mă gîndeam să încerc ceva din sfera economiei… – glasul lui era foarte neîncrezut, iar vorbele i se dădeau cu greu.

– Este dorinţa ta, sau a părinţilor tăi? – Bătrînu evident a pus semnul interogării la sfîrşit, dar băiatu era încrezut ca el deja ştie răspunsul.

– Prietenii îmi zic că mă pricep bine în calculatoare, aş putea…

Dar bătrînu deja ridica-se mîna făcînd-ui semn să se oprească din vorbă.

– Nu mă interesează ce-i aici – zise el şi arătă cu degetu spre capu băiatului, apoi întinse a doua mînă şi i-a pus-o pe inimă, de data aceasta băiatu nu se retrase. – Doresc sa aflu ce-i aici. – Bătrînu zîmbi şi din nou puse ambele braţe pe genunchi.

Băiatu ridică puţin timid privirea şi zîmbind i-a răspuns:

– Întotdeauna îmi plăcea să pictez. Mereu doream să mă scufund în lumea artei.

Bătrînu l-a privit direct în ochi, pe faţa lui era scrisă bucuria şi… speranţa.

– Mîine poţi alege calea ce v-a duce în această lume, şi să ştii că dacă o vei face, ea nu te va dezamăgi. E o lume fermecătoare, colorată, bogată în clipe magice şi plină de sentimente. Vei deveni un pictor minunat şi o să fii apreciat pe de plin. În această lume, prin talentul tău, o să afli dragostea pură, sinceră şi reciprocă, iar copii voştri… – Pe obrajii bătrînului s-a scurs o lacrimă, iar băiatul îl privea uimit, fără a putea zice ceva. – Întotdeauna să-ţi asculţi inima, doar ea ştie ce-i mai bine pentru tine. Acum dute, părinţii aşteaptă să te felicite.

Băiatul, încă uimit se scula-se de pe scaun şi s-a îndreptat spre scările blocului. L-a intrare el s-a oprit şi întorcîndu-se spre bătrîn i-a zis:

– Mă numesc Victor. – apoi a dispărut după uşă.

– Şi pe mine, – şopti bătrînu – mi-a făcut plăcere să te revăd.

Lăcomia, Dreptatea, Moralitatea

Dex:

Lăcomie – …dorinţă necumpătată de cîştig, de avere etc.

Dreptate – Principiu moral şi juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine…

Moralitate – Însuşirea a ceea ce este moral; natura, caracterul, valoarea unui fapt, a conduitei unei persoane…

Era într-o farmacie, stătea în urma unui domn, îmbrăcat destul de simplu, ca orice om de rînd, destul de discret, cu privirea în podea, de parcă se temea că dacă v-a ridica capul, v-a încurca cuiva. Domnul din faţă, altă treabă, în costum la ultima modă, de o cositură evident scumpă, într-o mâină ţinea portofel, umflat ca pe drojdii, iar în cealaltă – telefonul mobil. Domnul deja i-a dictat farmacistului tot de ce avea nevoie, vorbindu-i evident „de sus” cu aere de aroganţă, şi deschizînd portofelul a început una după alta sa scoată bancnotele pentru a se răsplăti. Într-o clipă, o bancnotă se desprinse de restul, si foarte încet, fără a atrage atenţia cuiva, a aterizat pe podea. Domnul a luat cumpărăturile, s-a întors şi trecînd asupra bărbatului cu o privire fără de valoare, fără să mai zică ceva, a plecat. A venit rîndul bărbatului să-şi facă cumpărăturile, însă el nu se clintea din loc. Privirea lui a căzut asupra bancnotei de mare valoare de pe podea.

Lăcomia

„Sînt bani! Mulţi! Sunt ai noştri, nimeni mai mult nu i-a observat. Putem sa-i luăm cu uşurintă, nu cred ca domnul să se mai întorca, el nici nu le v-a observa lipsa. Hai, ce mai stai? Aici nu e vorba de dreptate sau morală, importanţi sunt doar banii şi tu ştii de asta, ce altceva mai are importanţă în ziua de azi? Nu te gîndi mult, că dacă aştepţi destul, îi v-a lua altcineva, iar tu vei rămîne ca un prost. Chiar nu te înţeleg, la ce poţi să te mai gîndeşti aici? Văd doar o soluţie şi ştii foarte bine care care este!”

Dreptatea

„E adevărat că sînt bani buni, şi domnul? Pentru el sînt o nimică toată, ai văzut cîţi avea, şi ce îmbrăcăminte, dacă ieşai afara precis era aşteptat de un automobil de lux, în care seara se întoarce într-o casa în care n-are lipsă de nimic. Oare crezi că totul e din lucru greu? Îţi spun ţie, nu le merită! Tu, pe de altă parte, toată viaţa ai muncit din greu, cinstit… şi la lucru mergi cu troleul… iar seara vii acasă, la copii şi soţie, care te întreabă ce ai adus de mîncare şi cu ce să achite facturile… Trebuie să iei banii şi sa nu te gîndeşti la asta ca la ceva rău, dindeste-te că e o rasplată, bine meritată, pentru tot prin ce ai trecut.”

Moralitatea

„Despre ce răsplată poate merge vorba dacă nu sînt ai tăi? Oare banii străini îţi pot aduce fericirea? Gîndeşte-te la tine, toată viaţa ai fost cinstit, oare o să poţi trai în linişte ştiind ca ai luat ce va ce nu-ţi aparţine? Ce o sa faci cu ei? Chiar daca o să te consolezi cu gîndul ca i-ai cheltuit pe familie, dacă soţia o să te întrebe: de unde? O s-ă te privească altfel… Desigur nu-l mai ajungi din urmă ca să-i înapoiezi, deci, mai bine nici nu pune mîina pe ei…”

Şi bărbatul a paşit spre farmacist, alungînd toate gîndurile străine din cap. A început să zică de ce are nevoie, cînd cineva din urma l-a atins cu mîina pe umăr. S-a întors şi a observat o domnişoară,  ea a zîmbit, apoi puţin timid a zis: „Cred că v-au scăpat” şi i-a întins mîina în care ţinea bancnota…