Competiţia

S-a mai terminat o competiţie, deja a 8-a pe parcursul acestui drum lung în şase ani. De data aceasta aveam să parcurg cinci obstacole. M-am zbătut mult pentru a nimeri la compeţia dată, în total trebuia să acumulez 15 iscălituri pentru a trece cu succes mai departe şi mia reuşit. Astfel pe data de 9 iunie a început.

„Oare cum va fi? Oare la cine o să nimeresc să răspund? Oare ce întrebări o să-mi cadă?”

Cînd te aşezi cu biletul în faţă la profesor ar trebui să uiţi de tot şi să te concentrezi doar asupra răspunsului, dar aveam sentimentul că uitase-m TOTUL, inclusiv şi ce am de zis. Aveam la dispoziţie cite 4 zile de pregătire înainte de fiecare examen iar însăşi „momentul” dura doar jumate de oră.

Prima a fost obstetrica, am tras biletul şi i-am zis numărul profesoarei care repartiza (tot ea mia dus obiectul) la cine trebuia de răspuns, ea m-a privit şi zicînd că „eşti un băiat deştept” m-a trimis la şeful de studii. Domnul era foarte vorbăreţ (îmi plac aşa profesori) şi după discuţia ce am avut-o mi-a pus nota mai mult sau mai puţin aşteptată şi a zis că sunt liber. Am ieşit afară uşurat.

„Primul s-a dus”

A doua era terapia. În ziua ceia era o căldură cumplită. Iar frica m-a cuprins completamente, m-am pierdut singur pe mine. Pe masă în faţa mea era o sticlă cu apă, mi-am turnat puţin în pahar şi în momentul cînd l-am adus la gură în cabinet a intrat şeful catedrei. Mi-am auzit numele şi am rămas împietrit, l-am privit pe deasupra păharului ce încă îl ţineam în mină şi am văzut cum îmi arată să iau loc lîngă el pentru răspuns. Glasul îmi tremura dar am şoptit „O clipă…” şi din ultimele puteri am făcut o înghiţitură. Cînd am ieşit, eram totul ud, sau de la căldură sau de la emoţii, nu puteam înţelege dar la drept vorbind nici nu mă prea interesa.

„A doilea s-a dus”

A treia era chirurgia. Am intrat deodată 15 persoane, eu eram primul. După ceva timp în cabinet au intrat cîţiva domni şi s-au aşezat ici colo fără să atragă atenţie la noi. Unul a luat loc în faţa mea, cu spatele spre mine. Doamna a rostit că mai avem 10 minute. Cînd timpul s-a scurs, domnul din faţă s-a întors spre mine şi întinzîndu-mi o foaie goală m-a rugat să-mi scriu numele, prenumele, grupa şi numărul biletului, apoi mi-a luat biletul şi punînd o mînă sub cap a început să-l citescă în gînd. Poziţia i-a rămas aceiaşi, mi-a înapoiat biletul şi coborînd privirea în jos a zis: „Poftim prima întrebare.” Am început să povestesc tot ce ştiam iar cînd am tăcut, el a ridicat privirea spre mine şi m-a întrebat:”Gata?” Am răspuns că da şi el mi-a zis să trec la următoarea întrebare. Aşa au trecut toate şi la sfîrşit fără să mai zică ceva sau să mă mai întrebe a spus că-s liber. Am ieşit de acolo cu un slab sentiment de nedumerire şi totuşi…

„A treilea s-a dus”

A patra era neurologia. De acesta aveam cea mai mare teamă, şi dacă cinstit eram bucuros doar s-o dau, cum – nu mai avea importanţă. Apoi am aflat că la profesorul la care am răspuns eu, în timpul său a răspuns şi tata meu (care tot e medic). Cred că aşa a fost să fie, dar am trecut amîndoi cu bine )))

„A patrulea s-a dus”

A cincea era pediatria. Ultima bătălie este cea mai grea. În primul rînd simţeam că deja toate puterile mi-au rămas la precedentele patru iar cînd priveam întrebările ce trebuia să le studiez şi nu ştiam de unde s-o fac… Dragă catedră de pediatrie, ar fi cazul să elaboraţi în sfîrşit un manual unic pentru studenţi, chiar aţi face un lucru bun. Ştiam doar una, că jumate de întrebări nici nu le-am trecut cu vederea şi în caz că-mi cade ceva din ele va trebui să-mi mobilizez tot talentul de „povestitor”. Nu ştiu cum a fost să fie dar în urma împlinirii mai multor factori pozitivi, cînd am luat loc în faţa profesoarei cuvintele zburau desinestătător, astfel că nici nu reuşeam să zic tot ce aveam de zis că deja eram rugat să trec la următoarea întrebare.

„A cincilea s-a dus”

Nu cred ce este posibil de redat sentimentul ce-l aveam în acea zi. Bucurie, împlinire, fericire – toate la un loc. Eram mulţumit că am trecut cu bine şi această competiţie, mai mult decît oricare din cele precedente. Eram mulţumit că în sfîrşit, după trei săptămîni, pot răsufla cu uşurinţă. Eram mulţumit că pot spune „Bună ziua!!!” cursului 5 )))))

28 iunie 1940 – 28 iunie 2010

Astăzi se împlinesc 70 de ani de când tancurile ruseşti au intrat în Basarabia

Urmare a decretului preşedintelui interimar Mihai Ghimpu, prin care ziua de 28 iunie 1940 a fost declarată drept Ziua ocupaţiei sovietice, sâmbătă, în faţa sediului Guvernului, a fost instalată o piatră comemorativă. Pe acest loc urmează să fie edificat un monument în memoria victimelor ocupaţiei sovietice şi ale regimului totalitar comunist. Potrivit aceluiaşi decret, astăzi vor fi coborâte în bernă drapelele de stat, iar la ora 10.00 va fi păstrat un moment de reculegere, Totodată, decretul prezidenţial stabileşte că Federaţia Rusă, în calitate de succesoare de drept al Uniunii Sovietice, este obligată să-şi retragă necondiţionat trupele de pe teritoriul R. Moldova

Sursa – Timpul.md

N-am zis-o niciodată dar aş dori s-o fac azi: Pentru prima dată mulţumit de ceva ce a făcut preşedintele nostru. Bravo domnul Ghimpu! Sper ca acesta să fie primul pas spre scoaterea definitivă a cortinei denumite „minciună sovietică” de pe ochii populaţiei noastre. Treziţi-vă!!!

Veşnica pomenire.

Staind – Tangled Up In You

Încă o melodie de nota 10 dedicată sentimentului major…

You’re my world, the shelter from the rain
You’re the pills that take away my pain
You’re the light that helps me find my way
You’re the words when I have nothing to say

You’re the fire that warms me when I’m cold
You’re the hand I have to hold as I grow old
You’re the shore when I am lost at sea
You’re the only thing that I like about me!!!

Noaptea înainte de examen

În casă toţi de mult dormeau, în blocul de după fereastră deja s-au stins ultimele lumini, cred că dacă era să priveşti din cealaltă parte, becul meu era foarte singuratic.  În cameră era o înăduşeală cumplită ce te dobora iar geamul deschis nu ajuta cu nimic. Pînă creierul se stingea treptat şi nu mai avea puterea să influenţeze ceva, capul în panică căuta peretele cele de care se putea ucide. Ochii categoric erau ţintiţi în carte, temîndu-se să privească prin părţi, stăteam între patru pereţi, ispita era prea mare. Stăteau fixaţi pe buchiile negre ce tresăreau pe albul foii, dar luînd în considerare lipsa creierului căruia trebuia transmisă informaţia, lucrul lor rămînea fără valoare, iar capacitatea de a rămîne deschişi diminua cu fiecare secundă trecută. Organismul deja era supra-umplut de cafea fiind pregătit în fiecare clipă s-o dea afară, în acelaşi timp fiind foarte uimit de faptul unde-i este efectul. Ce fel de cafea mai este şi asta dacă în viaţa ei n-a cunoscut ce-i asta cofeină? Corpul aparte de creier, a cărui lipsă deja nici n-o observa, îşi schimba poziţia la fiecare 5 minute, încercînd să-şi reînvie terminaţiunile nervoase – inutil, muşchii adormeau şi ei, urmînd exemplul creierului. Din cînd în cînd un impuls nervos mai trecea prin ei, încercînd să-i trezească, dar încercările date erau tot mai umilitoare cu fiecare dată.

Eram pe podea, picioarele flectate în genunchi, braţele în părţi, din ultimele puteri cuprindeau cartea aşezată pe picioare, spatele rezemat de perete, capul aplecat asupra foilor nu putea înţelege cum de ochii încă mai sunt deschişi. Nu ştiu cum dar am ajuns în poziţia dată, în ea am şi rămas, nu aveam puteri să mai fac vreo mişcare. Într-un moment oarecare, capul s-a dat în urmă încercînd să întindă puţin gîtul şi s-a întîlnit cu peretele din urmă. Se părea că întîlnirea ia plăcut deoarece ele au devenit tot mai dese şi mai insistente, cu fiecare din ele creierul prinzînd tot mai multă viaţă, pînă cînd nu s-a trezit definitiv. Întregul organism a trecut din nou sub controlul său, s-a sculat în picioare şi s-a întins din toate puterile. Deja era mai bine, doar că întîlnirele au lăsat în urma sa o senzaţie neplăcută. Am luat nişte pastile pentru durere şi le-am înghiţit cu resturile rămase de cafea „naturală”. Încă nimic nu se terminase, asta-i doar începutul, toată noaptea era înainte…

Văd cum trece timpul

Văd cum trece timpul, nu simt asta… VĂD!!!

Văd cum trece timpul după feţele vecinilor, ce devin din ce în ce mai bătrîni iar paşii săi devin din ce în ce mai înceţi.

Văd cum trece timpul după copiii din mahală, cei ce încă ieri alergau pe lîngă mămicile sale, azi îi văd cum se duc cu ghizdanul la şcoală, doar o clipă şi deja se întorc acasă de la ultimul sunet.

Văd cum trece timpul după brazii sădiţi lîngă casă. Nu de mult doream să scot unul în timpul nopţii şi să-l iau acasă de crăciun. Acum trebuie să ridică sus capul pentru a-i vedea vîrful.

Văd cum trece timpul după înscripţiile din matriculă, cum din an în an apar noi rînduri completate iar foi în ea rămîn tot mai puţine.

Văd cum trece timpul după colegii mei de şcoală, cînd privesc pozele lor de la nuntă sau cele cu copiii mici ce deja şi-au rostit primele cuvinte.

Văd cum trece timpul după schimbările ce apar în arhitectura oraşului şi în noile blocuri care precum ciupercile după ploaie se înalţă în jurul casei mel şi-mi blochează priveliştea din fereastră.

Văd cum trece timpul după adolescenţii din jur ce prind pe an ce trece tot mai mult curaj în felul de a se îmbrăca şi copiii ce fac acelaşi lucru  în vorbe.

Văd cum trece timpul în bonurile de salariu ce-mi vin de la serviciu şi în secretara ce-mi spune că trebuie să trec pe la ea şi să iau totalurile pe an.

Văd cum trece timpul după hainele din vestiar, ce se schimbă de la un sezon la altul, cele faţă de care nu dovedesc să mă deprind şi întotdeauna mi se par noi.

Văd cum trece timpul după tapeta din cameră, a cărui vîrf s-a desprins cîndva şi de fiecare dată cînd o privesc atîrnă din ce în ce mai jos.

Văd cum trece timpul după amintirile ce apar în capul meu pe ne aşteptate, fără ştire de veste, şi mă invadează în momentele cînd doresc cel mai puţin să le văd.

Văd cum trece timpul cînd mă uit în oglindă şi privesc un necunoscut…

Oare chiar atîta a trecut?!

Zborul

Noaptea asta nu se deosebea de cele ce au fost. În cameră era aceiaşi linişte, după fereastră acelaşi întuneric, acelaşi aer sufocant de vară a acoperit oraşul,  iar adierea vîntului de mult era dusă la culcare. Am întredeschis puţin geamul şi am început să ascult. Nimic, nimic ce ar putea măcar cîtuşi de puţin să-mi trevojească somnul, am răsuflat uşurat şi am deschis geamul complet. Am privit perna care mă aştepta nerăbdător şi lin mi-am coborît capul pe ea – fericire. Posibil era de vină căldura dar nu simţeam nevoia să dorm, îmi plăcea doar să stau cu ochii închişi şi să ascult liniştea. Ea mă alina cîntîndu-mi cîntecul de leagăn, încă puţin, încă un vers, încă o şoaptă… Lumea visurilor m-a primit în împărăţia sa.

Am deschis brusc ochii fără să-mi dau seama ce se întîmplă. Eram în patul meu dar camera deja nu era aici, am încercat să înţeleg unde mă aflu dar fără succes, mi se părea că totul în jur e cuprins de ceaţă. Am încercat să mă scol şi atunci am înţeles… mă mişcam, patul meu se mişca, zburam… M-am dat încet la margină şi am privit în jos, aceiaşi ceaţă, dar în clipa cînd am făcut-o am simţit cum patul a început să coboare lin. Albul din jurul meu s-a dispersat treptat şi am înţeles că nu era ceaţă ci un nor din care taman ieşise-m. Am avut curajul să mai privesc o dată în jos, dedesubt era oraşul cuprins de noapte, ici şi colo se mai vedea cîte o lumină ce ardea, de pe undeva se mai auzea sirena unui automobil şi glasurile nemulţumite ale celor ce nu puteau adormi. Totul era atît de mic, atît de îndepărtat, dar îmi ajungea doar să mă concentrez asupra unui detaliu şi vedeam şi auzeam totul foarte clar. Am auzit cum părinţii încercau din toate puterile să-şi adoarmă copilul, cum el i-a şoptit gingaş: „Te iubesc”. Undeva, cineva îşi şoptea treburile ce are să le facă de dimineaţă, undeva încă mai lucra televizorul, undeva se auzeau gemetele plăcerii. Cineva se certa, cineva îi certa pentru că nu le dau la alţii să doarmă. Pe o stradelă mergeau legănîndu-se doi amici şi entuziasmat sporeau despre ceva. Undeva a lătrat un cîine şi îndată vecinii săi au susţinut discuţia… Eram cuprins totalmente de această lume, însă treptat patul meu ateriza din ce în ce mai jos şi în curînd timp „m-am trezit” că plutesc la geamul odăii ei.

De cîte ori am admirat acest chip din depărtare, de cîte ori i-am ascultat vocea ce nu-mi era adresată mie, de cîte ori mi-am zis: „Eşti un prost fricos”. De cîte ori luam telefonul în mînă şi-i formam numărul, dar niciodată nu-mi ajungea curajul să formez ultima cifră, niciodată…

Ea a deschis ochii şi a privit direct spre mine, credeam în acel moment că sunt gata să mă prăval sub pămînt de ruşine, dar ea a zîmbit fermecător, de parcă mă aştepta toată viaţa ei, şi atunci orice frică a dispărut. Ea s-a sculat foarte încet şi cu paşi plutitori s-a apropiat de geam. Eu în schimb nici nu mă puteam clinti, privirea mi-a căzut pradă ochilor ei. Fereastra s-a deschis şi ea s-a înclinat spre mine, am închis ochii, am reţinut suflarea iar inima mi s-a oprit în aşteptarea sărutului, însă nu a fost să fie. I-am simţit buzele lîngă urechea mea şi cînd a şoptit… m-am prăvălit în întuneric.

Razele soarelui îmi jucau pe faţă protestînd faţă de faptul că încă mai dorm. Am întredeschis ochii şi am rămas orbit de lumina ce pătrundea în cameră. Ţineam minte că am visat ceva fermecător dar cu fiecare clipă ce trecea, acel vis se depărta tot mai mult de mine. Am închis ochii şi mi-am ascuns faţa în pernă încercînd din toate puterile  să mă întorc acolo, dar… deja nu mai era. Tot ce a rămas din visul meu era un singur cuvînt, o singură şoaptă… Am luat telefonul şi am început să formez, degetul mi-a rămas paralizat la ultima cifră.

– Curaj.

Bipurile mergeau nespus de lung, eram gata să mă dau bătut cînd la celălalt capăt mi-a răspuns mult aşteptata voce.

– Alo…

– Bună, nu ne cunoaştem dar mă numesc…

9 strategii ca să învingi canicula

Vara si-a intrat pe deplin in drepturi, astfel nu strica sa-ti reamintesti cum sa te feresti de canicula.

1. Evita iesirile si activitatea fizica (sport, cumparaturi, gradinarit) in timpul orelor „fierbinti” (intre 12 si 16).

2. Daca e musai sa faci drumuri prin caldura, alege traseele cu umbra si „inarmeaza-te” cu apa rece, cel putin 0,5 litri. Protejeaza-ti capul cu palarii usoare sau cu sepci.

3. Poarta haine deschise, din materiale naturale.

4. Daca stai in casa, fa dusuri dese cu apa putin mai calda decat temperatura corpului.

5. Pe cat posibil, stai in camerele cele mai racoroase – cele orientate catre sud sau nord. Daca nu ai o astfel camera, trage draperiile si foloseste un ventilator sau un aer conditionat pentru a te racori, insa nu sta direct in bataia aerului. Te poti alege cu o banala raceala, nevralgii, junghiuri intercostale, dar si cu afectiuni mai grave, de genul otitelor, pneumoniilor, ori lombalgiilor.

6. Tine geamurile inchise pana pe seara, cand se mai racoreste.

7. Bea multa apa, cel putin 2 litri pe zi. Medicii ne recomanda chiar 4 litri, pentru cine poate. La cantitatea de apa, adauga sucuri naturale din fructe si supe de legume.

8. Renunta la ceaiuri! Acestea inhiba absorbtia fierului in organism si risti sa faci anemie. De asemenea, nu consuma ceaiuri diuretice, ele predispun la deshidratare!

9. Interzis in aceste zile este si alcoolul, si el ducand la deshidratarea organismului.

Sursa: Timpul.md

Parcul – un lux de weekend

Ieri, sîmbăta, la 8 dimineaţa, mi-am pus termosul cu ceai rece, 2 pateuri şi cartea de terapie în rucsac şi m-am pornit spre parcul de lîngă casă pentru a găsi un locuşor taman bun de învăţat. La intrarea în parc, am văzut cum s-a parcat un mercedes de lux, din care au ieşit un domn cu o domnişoară, ambii în echipament sportiv. El a activat alarma automobilului şi ei s-au pornit să fugă. Deja spre prînz, cînd mă întorceam, perechi de aşa fel, simple cupluri, domnişoare „elegante” cu copii – erau peste tot. Iar la intrarea pe alee stăteau în cerc 7-8 automobile, care mai de care, ce îşi aşteptau posesorii. Imaginea dată mi-a trezit un sentiment plăcut de libertate. Uite-l aici, lîngă casă, 15 minute şi eşti acolo, măcar în fiecare zi. Iar pentru alţii, cu o viaţă „plină”, se pare că o plimbare în parc e doar un lux de weekend. Aş dori să mă greşesc, dar oare o fac?…

Nu ne cunoaştem pe noi…

De ceva pe timp m-am gîndit la un lucru – nu mă cunosc pe mine, nu cunosc cine aş putea fi, dacă aş nimeri într-o situaţie sau alta, oare aş proceda aşa cum cred? Sau aş fi nevoit să aflu lucruri noi despre sine. Cine ştie? Poate am o pasiune pentru maşinile sportive şi aş putea fi un pilot de curse extraordinar. Poate îmi place să mă odihnesc pe malul oceanului şi să fac scufundări la adîncime. Sau aş fi înfiinţat o fundaţie de caritate dacă aş avea posibilitatea.   Poate am o pasiune pentru fotografie, dar niciodată n-am încercat…  Să presupunem o situaţie, ca vă aflaţi într-o bancă, şi în momentul dat cineva o jefuieşte, aţi putea deveni erou!!! sau rămîne nimeni, dacă credeţi că aşa aţi fi procedat. Dacă doreşti să afli cu veridicitate ce reprezintă un om – dă-i posibilitate. Spune-i că este liber să facă ce doreşte şi vei cunoaşte cu totul altă personalitate. Iar toate frazele de tipul „Eu în locul tău…”, „Eu în aşa situaţie…”, „Dacă aş fi eu…” sau „Niciodată n-aş fi procedat astfel…” – sunt doar vorbe goale aruncate pe vînt, al căror valoare este egală cu ZERO! „Pai staţi puţin, totul  nu e aşa cum mi-am închipuit! Nici nu credeam că aşa ceva este posibil!” Iar cînd acest ceva vă acoperă pînă peste cap, ajungeţi să realizaţi că habar n-aveţi cum să procedaţi.  Fiecare gînd, fiecare mişcare, fiecare faptă efectuată va este necunoscută. Şi spre finite înţelegeţi că deja şi dumneavoastră aţi devenit un străin pentru sine însăşi…

Holograf = Dragoste

Uite că mîne începe sesiunea iar la mine, după spusele unui prieten, a venit „primăvara tîrzie”. Ei, ce poate fi în cazul dat mai potrivit decît muzica, şi dacă e să fie, atunci e 100% Holograf )))

Primăvara începe cu tine

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

N-am iubit pe nimeni

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Să nu-mi iei niciodată dragostea

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Dragostea mea

Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.

Şi dragostea mea
(Zilele mă-ntreabă dacă vii…)
Va fi doar a ta
(Nopţile mă dor şi tu nu ştii…)
Şi dragostea mea
(Orele se duc şi ele uşor…)
Va fi doar a ta
(Clipele să vină acum nu vor…)