Zaz

Dat recent peste această cîntăreaţă şi m-a cucerit totalmente, chiar dacă nu cunoaştezi franceza, savuraţi măcar acest glas…

Era ceva bun în acel timp…

Uite că scriu din nou după atîta timp, şi nu despre faptul de ce o fac acum sau de ce nu am scris atîta timp, I have my reasons.

Şi poate nu e posibil de uitat aceste lucruri pe care aş dori să le expun dar am observat că cu acest ritm nebun de viaţă pe care îl avem, îl am, uneori mai uiţi de lucrurile cu adevărat bune şi simple, şi cum tot au răsărit în mintea mea nu demult… mi s-a făcut un dor nespus de acele momente cînd vara mai la fiecare colţ stăteau acele aparate, la care te puteai răcori cu un pahar de apă rece la doar 25 bani, sau 50 dacă vă plăcea cu sirop, şi mai ţin minte cum veneam de la şcoală şi lîngă casa noastră se vedea îngheţată în păhărel sub formă de „rojoc” tot la 50 de bani, da încă acei vechi ))) , acum posibil doar pe la McDonalds găseşti aşa ceva, şi desigur gustul nu e acela. Îmi aduc aminte cum cumpăram patroane cu CO2 pentru sifon şi făceam apă minerală acasă… posibil purşisimplu eram copil, şi mă bucuram ca un copil, posibil adînc în suflet acel copil şi a rămas dar mie dor de acele momente şi posibil peste 10-20 ani o să-mi amintesc la fel de ceea ce fac acum şi o să-mi fie dor de ele,who can tell.

O poveste de dragoste

Într-o zi de toamnă, cred că prin septembrie, deoarece încă era destul de cald şi poate chiar într-o sîmbătă, dar de fapt nu asta era important, şi nici faptul că afară turna ca din găleată, dar şi asta a avut un rol oarecare în istoria dată… Uite că aşa, după dorinţa uneia sau neamestecul alteia, devenise-m martor cum de la ne avînd ce face, Soarta şi Întîmplarea au început să se laude care dintre ale este mai măreaţă. Şi una şi alta aducea argumente solide în favoarea sa dar cît de mult nu dezbăteau această întrebare, nu puteau ajunge la un numitor comun. Timpul trecea, afară tot ploua, şi uite că Soartei îi veni în cap o idee, ea a propus ca fiecare din ele să-şi aleagă un băiat şi o domnişoară şi cum se pricepe fiecare mai bine, să aprindă dragostea între ei. Întîmplarea era încîntată de idea dată şi  ambele au căzut de acord că aşa va fi şi care v-a reuşi prima s-o facă – cîştigă.   Şi s-au despărţit ele, plecînd fiecare în căutarea cuplului perfect…

Afară ploua, se părea că cerul s-a înervat atît de tare pe oameni încît a decis să-i înece în lacrimile sale şi plîngea, plîngea fără încetare. Vîntul se juca cu picăturile mari ce cădeau din cer, cu cea mai fină graţie şi în acelaşi timp cu cel mai mare neastîmpăr zburda precum un nebun printre ele. Şi chiar în toiul acestui joc, îndreptîndu-se spre casă, mergea un băiat, pantofii  sai erau deja uzi cu totul, hainele îi erau cam subţiri şi se vedea cum tremură de frig, ochii sai îi urmăreau proprii paşi şi doar uneori se ridicau pentru a zări încotro se îndreaptă. De fapt se părea că doar părul scurt frezat încă îi mai era uscat, restul…  Se vedea cu cîtă dîrzenie ţinea umbrela în mîni pentru a nu o da pradă vîntului nemilos iar acesta se zbătea din puteri s-o smulgă şi s-o ia pe aripile sale sus în ceruri. Încă puţin, încă un pic şi-i reuşea… Deodată s-a potolit, nişte adieri line mai dădeau tîrcoale prin jur dar se părea că vîntul a obosit de atîta joacă şi se dădu-se bătut. Băiatul a răsuflat uşurat, umbrela stătea strîns şi nemişcată în mîinele sale şi fiind încrezut că totul s-a terminat el s-a relaxat fără a-şi putea măcar da seama pe cît de viclean era adversarul său. O nouă adiere puternică a apărut din senin şi a smuls umbrela din mîinele băiatului ducînd-o cît mai departe posibil fără a mai privi în urma sa şi a-l vedea cum fuge după ea cu disperare.

Cînd ieşea dimineaţa din casă, bătînd pasul în pantofiorii săi mici, cu un ritm săltăreţ şi vedea cum soarele se străbate de sub cortina albă, iar rochiţa albastră îi dansa sub adierea gingaşă, precum de altfel şi şuviţele neastîmpărate de păr,  nu credea că ceva iar putea strica această zi fermecătoare. Însă acum se părea că era de altă părere. Stătea la staţia de microbuze aşteptînd unul potrivit iar ploaia tot nu dorea să înceteze, îmbrăţişînd-o strîns. Pantofiorii îi erau uzi, la fel şi picioruşele ce se prevedeau de sub rochiţa albăstrie, ea deja nu mai dansa, doar reţinea picăturile de ploaie şi o făcea din ce în ce mai tare să tremure de frig. Chiar şi şuviţele de păr s-au astîmpărat, acum fiind strîns lipite de faţa ei umedă pe care una cîte una se prelingeau lacrimile cerului. Îi era trist, îi venea să plîngă şi ea dar aştepta rezistent, poate acum, poate încă puţin şi va fi mai bine. Vîntul s-a potolit puţin, oferind speranţe false şi brusc a început să bată din nou, încă mai nepotolit ca înainte, de parcă însăşi moartea îl gonea din urmă. Domnişoara s-a cuprins strîns în braţe şi a închis ochii de frică, aşteptînd ce poate fi mai rău. Dar în loc s-o fure din loc, adierea vîntului i-a adus la picioruşele umede o surpriză neaşteptată.

Fugea din toate puterile, fugea de parcă viaţa sa conta, fugea fiindcă din principiu nu dorea să se dea bătut. Fiecare pas precum o undă de şoc eleva apa de pe trotuar şi o împrăştia prin părţi, fiecare răsuflare scotea din el aburi de ură şi-i dădea şi mai multă putere, fiecare bătaie de inimă era în acord cu paşii săi. Poate pierduse o luptă, poate de data aceasta s-a lăsat păcălit dar nu se dădea bătut, nu acum,  ştia că o poate face şi fugea. Şi totuşi inamicul său era mai rapid, şi cît de tare nu lupta, rămînea în urmă, un pas, doi, trei, tot mai departe de scop, deja se întreba dacă mai are rost, dar nu lăsa pasul. O nouă adiere a ridicat umbrela sus şi a ascuns-o după colţul clădiri, totul era pierdut, nu mai putea s-o ajungă, a încetinit puţin pasul dar nu se oprise pînă nu a ajuns la colţ, urmărirea a încetat, a răsuflat greu sprijinindu-se cu o mînă de bloc şi a ridicat ochii  plini de furie spre cer şi a lăsat apa să i se prelingă pe faţă aducîndu-i liniştea. N-a trecut mult timp pînă puterile i-au revenit din nou, s-a smerit cu pierderea sa şi acuma dorea doar să ajungă acasă, a întors după colţ şi s-a îndreptat spre staţie.

Domnişoara a închis umbrela şi a urcat în microbuzul mult aşteptat. Din urma ei s-a urcat un băiat ud de la picioare pînă-n cap ce o urmărea cu cel mai mare interes şi nu-şi putea lua privirea de la dînsa. Ea l-a observat şi i-a zîmbit timid. El n-a ezitat să înceapă discuţia:

– Aveţi o umbrelă foarte interesantă.

– Credeţi? Ea e salvatoarea mea,  a apărut din senin precum un erou din poveşti.

– Sunt sigur că e o poveste foarte interesantă, mi-ar face mare plăcere s-o ascult.

– Mi-ar face plăcere s-o povestesc, dar din păcate nu cunosc cum a început…

– Sunt sigur că o să vă pot ajuta în privinţa dată…

Ploaia se oprise, rezele soarelui din nou străbăteau prin nouraşii mici ce şi-au schimbat veşmîntul din suriu în alb, şi străluceau reflectîndu-se în picăturile de ploaie ce au mai rămas pe drumuri, clădiri şi copaci. Din nou a început să se audă ciripitul păsărilor ce au ieşit din ascunzişurile sale şi deasupra oraşului umed s-a întins un curcubeu fermecător. Am urmărit uimirea în ochii Soartei şi mirarea pe faţa Întîmplării cînd şi-au prezentat cuplul îndrăgostit, priveau ambele de pe curcubeu şi nu le venea să creadă cînd vedeau fiecare „lucrarea de artă” a celeilalte. Undeva acolo jos, sub această frumuseţe şi sub privirea acestor două croitorese,  mergînd printre clădirile umede,  un băiat ce ţinea o umbrelă într-o mînă şi o domnişoară ce-i zîmbea îndrăgostită în alta, se îndrăgostea şi el…

Un strigăt din interior

Ţineam pasul rapid, pur şi simplu nu doream să mă opresc, încă mai aveam ceva putere în mine şi doream s-o absorb pînă la ultima picătură. Am plecat capul în jos pentru a-mi ascunde ochii plini de lacrimi, am strîns buzele din toate puterile de parcă închise-m un robinet, dacă le dădeam drumul aveau să mi se prelingă lacrimile pe obraji. Nu doream ca cineva să mă vadă aşa, cred că arătam groaznic,  nu, numai nu aşa. Răsuflam greu, simţeam cum mă sufoc, ardeam, eram toată în flăcări, prea cald. Buzele strînse începuse să-mi tremure, apoi bărbia, mîinile, se năpusteau asupra mea în valuri şi mă zbăteau într-un ritm nebun dar totuşi destul de discret ca s-o observe cineva. Credeam că nebunesc, îmi era groază, mă speriau părerile oamenilor, oare ce văd ei privindu-mă acum? Am simţit cum mă clatină lin dintr-o parte în alta în timp ce merg, oare de la ce ar fi? Corpul, propriul meu corp mă trăda. Ţineam o carte subţioară şi periodic o îndreptam cu o mînă ca să nu cadă. Căştile îmi erau înfundate în urechi şi sunetul era dat la maxim, muzica cînta din răsputeri dar gîndurile mele strigau şi mai puternic. Şi străbătînd  prin toate sunetele şi strigătele astea cel mai bine îmi auzeam inima. Sfîşiată, strivită, distrusă, niciodată în viaţă nu simţiseră o astfel de durere ca la moment. Greu, foarte greu, mistuită şi scuipată – uite aşa mă simţeam. Realitatea, o scăpam din vedere. Doream să mă opresc, nu ştiam încotro merg, îmi tot spuneam: „Stai, acuma, stai”. Nu pot, simt că dacă mă opresc – mor. O să cad şi tot ce v-a rămîne în urma mea vor fi mii de bucăţele mici pe care nimeni deja nu le va putea strînge la loc. Prea riscant, nu risc, mă tem. Buzele îmi tremurau din ce în ce mai tare şi deja nu mai aveam puteri să le opresc, lacrimile m-au trădat. Pierdusem ceva… cartea, nu mai era la mine, nici nu observasem de cînd am încetat s-o îndrept, prea obosită, prea multe gînduri, prea multă durere, prea greu să răsuflu. Realitatea era din ce în ce mai departe, nu mă cunoşteam, o străină ce hoinărea străzile.

Nu ştiu cum dar încă nimeni nu s-a izbit în mine, nu-mi permiteam să ridic ochii pentru a privi în jur, eram jalnică, prea jalnică pentru a mă arăta.  Poate şi oamenii din jur o simţeau, poate mă compătimeau şi nu îndrăzneau să-mi stea în cale, poate pur şi simplu se temeau de mine. Nimeni nu mi-a zis un cuvînt, nimeni nu s-a apropiat. De fapt nu doream să-i aud, nu aveam nevoie de vorbele lor, de jalea lor, de implicitatea lor, lăsaţi-mă toţi, vreau să fiu singură.

Întradevăr, eram singură, prea singură, aveam nevoie de cineva… vă rog…  măcar cineva…

Un sunet neaşteptat

Eram culcat în pat, deja închise-m ochii şi mă pregăteam să trag un pui de somn pe cît de adînc se poate. Departe de toţi şi de toate, am evadat aici, în patul meu, unicul loc în care mă simţeam liber, şi eram gata să dispar din realitatea lor, să fug pe cît se poate de departe, să mă prăbuşesc în Nimic, măcar cîteva ore, cîtuşi de puţin…

A sunat telefonul… nu era să fie…

– Alo…

– Maria!!! Marii, mă auzi?!!! Asta-i Ion!!!

Ca un robot am răspuns: „Aţi greşit numărul.” şi l-am închis. Din nou patul meu, unicul cu care pot fi absolut cinstit, unicul ce mă v-a asculta la finele fiecărei zile şi nu îmi v-a pune întrebări stupide, nu-mi va da lista de greşeli pe care le-am făcut, nu-mi va reproşa nimic. Patul meu – cel mai bun prieten… Din nou telefonul…

– Fa Marii, cred cî s-o întrerupt şeva…

– V-am spus deja că aţi greşit numărul, nu m-ai telefonaţi aici.

– Cum să-l greşesc dacă ni l-o dat pe aista?

Credeam că nu mai scap de el, n-am văzut sens în a mai răspunde, am închis telefonul şi gata!!!

„Ce Doamne, chiar cer atît de mult? Doar puţină linişte…”

Din nou sunetul acesta!

– Fa, di cîti ori deam îţ sun şi nimeresc pisti un bou. Maria, am sîţ spun dou vorbi…

– Asta nu e Maria.

– Da şinii?

– Mă numesc Andrei.

– Asta nu-i Maria?!

„Doamne! De unde vă luaţi pe capul meu?!!!”

N-am mai rezistat şi am închis. Nu m-am culcat la loc, deja eram pregătit pentru un nou sunet, pregătit de a-i reproşa tot ce am pe suflet şi cînd a telefonat din nou n-am mai aşteptat să zică ceva.

– De cîte ori să vă zic că aţi greşit numărul?! Nu nimeriţi unde aveţi nevoie!!! Aici nu locuieşte nici o Marie!!!

– Asta nu-i Maria?

– NU!!!

– Atunşi şi rîdişi trupca de fiecare datî?! Ea şi oameni…

De data aceasta a închis singur. Nu-mi venea să cred cele auzite, adică după toate, încă eram şi eu vinovat? De unde atîta tupeu în oamenii aceştia? Eram sigur că cu asta aventurile mele din această noapte s.au terminat dar n-a fost să fie aşa. Cînd l-am auzit din nou am înţeles că nu mai are sens să mă împotrivesc şi am schimbat puţin tactica…

– Da, şinii acolo?

– Fa Marii, tu eşti? Mă auz ghini?

– Ti aud, şi vrai la ora asta?

– Vreu sîţ zîc şeva. Da şii cu tine? Cî parcî nu-i glasu tău.

– Da eaca am răşit, nu băga în samî, şi ai vrut?

– Am vrut sîţ zîc cî Vasea vindi zahîr cu trii lei kila şi dacî vrai sî ti duşi mîni sîţ ei.

– Da bun, aşa şî a sî fac, hai cî eu dorm deam.

Am închis şi am aşteptat ceva timp, mai mult n-a sunat. Fericit că în sfîrşit acest coşmar s-a terminat, m-am băgat sub plapumă, mi-am aranjat capul comod pe perna mea iubită şi am închis liniştit ochii.

„Zahăr la 3 lei kilogramul? La naiba! Trebuia să întreb unde îl pot găsi pe acest Vasea.”

N-am mai adormit în acea noapte…

Cît costă lacrimile?

Se ridicau încet, plutind lin, puţin la distanţă unul de celălalt,  încercau să se ţină discret dar totuşi uneori apropiindu-se pentru cîteva clipe, pentru ca apoi să se dispartă din nou. Se roteau precum într-un dans pe aripile vîntului, un tangou, posibil un vals, ceva foarte fin, melodios şi inocent. Era o plăcere să le admiri…

Cuplul se certa, insultele zburau de la unul la altul, răcnetele deveneau din ce în ce mai tari. Din ochii ei zburau lacrimi iar el din ce în ce mai tare strîngea pumnii. Ea deja vroia să arunce cu ceva în el înervîndu-se că toate vorbele sale sunt în zădar, însă în ultimul moment s-a oprit şi i-a aruncat doar o privire plină de ură, apoi s-a închis în camera sa. El nu mai avea puteri, s-a întors spre fereastră şi s-a îndreptat privire în sus, de parcă ar fi căutat ajutor de undeva „de acolo”. Atunci el lea văzut, aşa cum pluteau,  şi a înţeles pe cît de simple sunt lucrurile şi cît de uşor pot fi luate deciziile corecte. În acel moment ceva s-a schimbat în el. O dragoste a reînviat…

Băiatul şedea pe iarbă în umbra unui pom, toate rechizitele sale de pictor erau aici, îi lipsea un singur lucru – inspiraţia. Aceşti oameni, această natură, aceste clădiri – nu mai aveau nici un rost pentru el. Sentimentul de disperare îl cuprindea tot mai profund dar nu ştia ce să facă. Şi-a strîns încet lucrurile şi ieşind din umbra pomului s-a îndreptat spre casă. Dansul lor era precum o înghiţitură de aer proaspăt pentru el, stătea nemişcat, fermecat de acest dans şi nu-şi putea lua privirea de la ele. Un suflet a răsărit…

Problemele îi dădeau peste cap, universitatea, părinţii, iubitul, nimeni nu putea s-o înţeleagă. A încercat de atîtea ori să explice măcar un gînd, măcar o dorinţă, prin vorbe, scrisori, versuri, gesturi, totul era în zădar. Deja nu mai avea puteri să lupte, se dădea-se bătută cu totul. Uşa la baie era închisă, pastilele erau pregătite, în camera sa lăsa-se o ultimă scrisoare de rămas bun. A deschis sticluţa cu pastile şi… a zărit ceva colorat ce se înălţa în cer prin ferestruica de la baie şi s-a oprit, a devenit curioasă ce reprezentau, s-a apropiat mai apropape şi le-a văzut în toată frumuseţea sa. Lacrimile au început să i se prelingă pe abraji iar pastilile din stecluţă au ajuns în lavuar. O viaţă a continuat…

Ochii ei mici, verzui, erau îndreptaţi în sus şi revărsau lacrimi după lacrimi, plîngea din ce în ce mai tare pe măsură ce baloanele se îndepărtau de mînuţa ei mică. Mama încerca din toate puterile s-o liniştească dar în zădar, fetiţa nu se putea opri din plîns. Îi plăceau foarte tare, îi placea să se joace cu dînsele, îi plăcea cum pluteau deasupra căpuşorului său şi acum nu mai erau.

Se înălţau din ce în ce mai sus rotindu-se unul în jurul celuilalt, dansau şi nici nu aveau ideie cîtă fericire au adus… cîte lacrimi…

Un coşmar

Cînd m-am trezit azi dimineaţa, deodată am înţeles că ceva nu este în regulă… Cîinele vagabond de afară nu se auzea lătrînd, a muţit pentru prima dată timp de aproape jumate de an. Nici vecinii de peste perete nu-i auzeam, strigăte, uşi trîntite, vesele sparte… nimic. Am privit perna de lîngă mine – era pustie, dar… am simţit cum de la bucătărie în odaie pătrunde o aromă apetisantă de cafea proaspete şi ceva… necunoscut dar foarte gustos. Îndată am văzut cum intră pe uşă, era frumoasă ca niciodată, în mîini ţinea o tavă pe care erau aranjate cana cu cafea, paharul cu suc şi o farfurie cu ceia ce s-au adeverit a fi prăjituri cu ciocolată. Mi-a zis gingaş „Bună dimineaţa dragule”, a pus tava lîngă mine şi m-a sărutat cu pasiune. N-am înţeles de unde s-a luat toată gingăşia asta dar nici n-am riscat să întreb, m-am gătit în linişte şi m-am pornit la serviciu, tot acest timp zîmbetul îi înfrumuseţa chipul, iar înainte de a ieşi eu din casă, m-a mai sărutat o dată.

Mă coboram nedumerit pe scări, cuprins totalmente de acestă chestie, cînd m-am întîlnit cu vecinul de desubt, cel ce întotdeauna era nemulţumit cu ceva faţă de noi, şi muzica e tare, şi vorbim tare, şi mergem aşa că el aude, şi niciodată nu-i dăm pace să trăiască în linişte… Eram gata să primesc o nouă reproşă în adresa mea dar în loc… el mi-a zîmbit, mi-a întins mîna, pe care eu cu o oarecare frică am strîns-o, şi după mi-a dorit o zi bună. Am crezut că a lut-o razna, nu alta.

Cînd am ieşit afară am înţeles că nu este unicul. Toţi zîmbeau, se salutau unul cu altul, nimeni nu striga, nu insulta, nu înjura, nimeni nu arunca gunoi pe jos, totul era atît de curat şi frumos. Pe drum nu se observau ambuteiaje iar cînd cineva dorea să traverseze strada, maşinile cu mare plăcere îi ofereau drumul, Am văzut cum nişte copii o ajutau pe o bunică să ducă sacoşele, în troleu nişte adolcenţi au oferit locul unor bătrînei… Şi peste tot – poftim, mulţumesc, daţi să vă ajut, nu-i pentru ce… de parcă era „Ziua amabilităţii” nu alta!!! Mergeam pe stradă şi mă simţeam precum un străin ce a nimerit într-o lume diferită, şi mă temeam să deschid gura – nu cumva să zic ceva ce nu s-ar fi potrivit atmosferei date.

La serviciu era aceiaşi istorie, şeful nu mi-a zis o vorbă, ba chiar mia promis o premiere pentru lucrul „ideal efectuat”, nimeni din colegi n-a încercat să-şi lase datoriile asupra mea, nimeni nu şia bătut joc de mine, toţi erau foarte amabili, prietenoşi şi din toate puterile se străduiau să mă ajute cu ceva.

„Nu, vă rog frumos, n-am nevoie, mă isprăvesc singur, vă mulţumesc” – spuneam eu vinovat, de parcă mă temeam că încă puţin şi voi fi prins de mînă şi mi se va incrimina ceva. Frica era straşnică, doream să fug pentru a nu mai vedea aceste zîmbete şi „chipuri ale bunevoinţei”. Cînd un coleg m-a rugat dacă pot să-l sfătui ceva – m-am întors fără a-i răspunde şi am plecat, apoi am înţeles că gata… m-au prins, şi fără să zic cuiva ceva, m-am dus acasă.

Cînd am intrat într-o alimentară şi am văzut vînzătoarea ce strălucea de bucurie şi cu acelaşi zîmbet, de la care deja mă treceau fiorii, prin care ea a întrebat: „Doriţi ceva domnule, cu ce pot să vă ajut?”, am pişcat-o din loc cît mă ţineau picioarele, dorind doar să mă ascund în propriul apartament.

Afară am văzut cum nişte copii îi dau de mîncare cîinelui vagabond, apoi unul din ei a zis că-l va lua acasă, şi pot să jur că văzuse-m cum cîinele m-a privit direct pe mine, nu putea zîmbi dar îi citeam zîmbetul în privire, îmi părea că el pur şi simplu îşi bate joc de mine. Am intrat repede în scară, unde din nou am dat peste vecinul „mult iubit”, el din nou mi-a strîns mîna şi m-a prevenit că dacă n-o să fiu ocupat, el va fi bucuros să treacă seara pe la mine pentru a-mi întoarce nişte chestii luate ceva timp în urma (2 ani!!!) cu împrumut. Eu am dat din cap că sunt de acord şi din ultimele puteri am intrat în apartament închizînd după mine toate lacătele posibile.

Noaptea am adormit foarte greu, frica nu-mi dădea pace, nu puteam înţelege unde mă aflu şi ce caut aici, încă puţin şi EI vor intra pe uşă pentru a mă lua şi izola undeva singur sau cu alţii deal de mine (dacă ei mai sunt) ce nu fac parte din lumea aceasta. Cînd în sfîrşit am adormit, m-au doborît coşmarurile în care acel cîine vagabond trăia viaţa mea, doar pentru faptul că el ştia cum s-o trăiască… iar eu speriat precum un ţînc, m-am zbătut într-un colţ întunecat, de unde să nu mai pot vedea aceste zîmbete…

M-am trezit dimineaţa, patul era gol, la bucătărie nimic nu se auzea şi nu mirosea, cîinele de afară lătra ca înainte, peste perete se auzeau aceleaşi ţipete… M-am strîns singur la lucru şi cînd coborîndu-mă pe scări, am văzut faţa nemulţumită a vecinului – am răsuflat uşurat.

Era o dată…

Cică erau o dată doi bărbaţi… sau erau trei… nu, precis că erau doi… sau era un bărbat şi o femeie… Mi-am amintit!!! Erau doi adolescenţi! Şi uite aşa, într-o zi de vară… de fapt care vară dacă ploua afară? nu, totuşi era vară şi era o ploaie caldă… da apoi spre seară a început să ningă încet… Înseamnă că s-a întîmplat asta toamna şi era sfîrşitul lui noiembrie. S-au apucat ei doi prin oraş cu bicicletele. Da erau amîndoi de la sat… şi au venit cu bicicletele de la sat la oraş? Păi nu cred să fi trăit departe… Cred că unul era de la oraş şi altul a venit cu bicicleta de la sat la el în ospeţie, precis că aşa a fost. Şi uite că într-o marţi… nu, atunci era joi… VINERI!!! Precis că era vineri fiindcă pe feţele oamenilor ce se întorceau de la lucru acasă se citea uşurarea. Deci într-o luni, un adolescent de la sat, care învăţa în clasa a 9-a, s-a suit pe bicicleta vecinului, care de fapt era a lui dar a luat-o vecinul pe un timp oarecare şi deja de 2 luni nu vroia s-o întoarcă… Mai pe scurt, s-a pornit el la oraş să-şi viziteze prietenu. Da prietenu în weekend se ocupa cu pictatul… de fapt care pictat dacă el n-avea 2 degete la mîna dreaptă… dar paremi-se că era stîngaci şi picta foarte bine, şi încă îi plăcea să fotografieze, iar cela de la sat venea după nişte poze… sau totuşi era un tablou… Şi uite că s-au întîlnit ei la Chişinău, pe la Ciocana… de fapt ce să caute ei la Ciocana dacă ăsta de la oraş locuia la Buiucani… da acela de la sat ştiu precis că nu cunoştea Buiucaniu, da în schimb ştia unde-i Botanica… Deci s-au întîlnit ei la Telecentru. Şi taman atunci s-a pornit ploaia, doar era septembrie, cred că am zis-o… Şi ăla de la oraş la primit pe acela de la sat în maşina sa, da bicicleta au lăsat-o acasă… Şi uite că ei doi şi încă acele trei fete care erau cu ei s-au gîndit să meargă în club să sărbătorească Anul Nou… păi stai că nu era frig afară… deci sărbătoreau ei finisarea anului şcolar, fiindcă aveau cite 18 ani şi le era ruşine să stea atîta timp pe spinările părinţilor. Pe urmă doi cîte doi, trei perechi din noi au jucat nunta…

Mai pe scurt nu ştiu precis care din toţi şapte… nu, eram nouă… da plus cei doi care se ţineau aparte… deci nu ştiu care din noi, treisprezece absolvenţi, eram eu, dar ţin minte PRECIS, că am petrecut pe cinste.

Alegerea

– Deci care este alegerea ta?

Habar n-aveam! Niciodată în viaţă nu m-am gîndit la aşa ceva, cred că puţin cine se gîndeşte, nici prin cele mai nebune cugetări nu mă vedeam într-o astfel de situaţie. Şi uite-mă acum, în mijlocul acestei lumini albe, ce mă cuprindea, mă încălzea, mă alina, îmi spunea că totul va fi bine şi îmi punea această întrebare. „Ce doreşti să fii? Care este alegerea ta?”

„Ce doresc să fiu?” Pentru a răspunde trebuie să înţeleg alt ceva… „Cine am fost?” şi cel mai important – „Cine sunt acum?”

Mă numeam Marin, aveam 43 de ani, locuiam singur, niciodată nu tindeam spre nimic şi am ajuns să umplu casa doar cu obiecte ne însufleţite şi fără de valoare care s-au transformat spre final în cenuşă. Lucram într-o companie de doi bani, comunicam cu cei din jur doar pe întrebări legate de lucru şi seara mă întorceam în apartamentul pustiu, unde singurătatea mă primea în braţele sale reci. N-am iubit pe cineva, n-am trăit pentru cineva, n-am plîns pentru cineva, nu cred că cineva a plîns pentru mine cînd am plecat. Focul a luat totul ce a mai rămas din viaţa precedentă.

Deci cine eram cu adevărat? Un om, o persoană, un laş, un singuratic, un ratat, o umbră neînsemnată pe calea existenţei? Oare au avut măcar o valoare faptele mele, vorbele, gîndurile? Puteam face mai multe, tinde spre ceva mai valoros sau a fost aşa cum trebuia să fie? Niciodată nu m-am gîndit că voi fi nevoit să răspund pentru TOT CE AM FOST.

Dar acum? Acum cine sunt? Ce sunt? Exist? Sunt aici, gîndesc, deci exist, sau poate singur am ajuns un gînd… Şi din nou eram singur, doar lumina care mă înconjura şi vorbea cu mine.

– Ce doreşti să fii? Care este alegerea ta?

– Ce pot fi?

– Ce doreşti! Acum eşti absolut liber! Unica ce se cere de la tine este să faci alegerea.

– Să fiu din nou om, să încerc să trăiesc altfel? Are rost?

– Sau poţi fi o floare…

– Viaţa unei flori este scurtă, dacă ar fi să mă întorc, aş fi dorit să fie pe mai mult timp.

– Pentru o floare timpul curge altfel, viaţa ei este la fel de însemnată ca a oricărei alte fiinţe, dar dacă doreşti poţi fi un arbore, înalt, măreţ, să te înalţi spre cer, să te încălzeşti la razele soarelui şi să te răcoreşti sub adierea vîntului. Vei trăi zeci, sute de ani… desigur dacă să judeci precum un om. Sau poate o pasăre de pe acest arbore, cînd vei dori vei putea zbura în ceruri! Cîţi oameni visează la aşa ceva.

– Oare florile, copacii, păsările, au suflet? Atîţia ani am fost o fiinţă cu raţiune şi aş dori să rămîn…

– Păi desigur că au!!! Totul este viu! Omul, animalele, pasările, o piatră, o floare, un copac, chiar şi vîntul care îi clatină frunza. Dacă doreşti, poţi fi o adiere de vînt!

– Vîntul e viu?

– El există, se mişcă, simte căldura sau răcoarea, comunică, doar că trebuie să ştii să asculţi. Totul este creat din acelaşi element – energie. Aceste particule, atît de mici ce se mişcă atît de repede, doar felul lor de a se mişca diferă, deci şi sunt percepute diferit. O fiinţă, un obiect, un gînd… Chiar şi tu, acum esti doar lumină, la fel ca şi mine. Să te întorci înseamnă să i-ai doar o altă formă de energie.

– Am timp să mă gîndesc?

– Aici timpul n-are putere. Nimeni nu luminează mai slab sau mai intens, toţi sunt egali, chiar şi timpul. Dacă aşa îţi va fi mai uşor – pentru a face alegerea ai înainte o veşnicie, dar… nici ea nu este veşnică. Mişcarea dă viaţă energiei, deci învaţă-te să te mişti înainte. Nu are importanţă ce vei alege, spre sfirşit totul ajunge aici – spre lumină.

Deci care este alegerea ta?

La doctor

Am deschis deja uşa cabinetului fiind pregătit sa plec acasă, a fost o zi destul de grea şi deja nu mai aveam puteri de nimic. Aruncînd ultima privire asupra ceasului de pe perete m-am pregătit să ies cînd am observat că cineva îmi stă în cale. Pielea zbîrcită, ochii înfundaţi, buzele uscate ascundeau lipsa dinţilor, de statură mică, stătea îngheboşat, ceia ce-l făcea şi mai scund. Corpul proptit într-un baston de lemn, pe care nu m-aş mira dacă singur îl cioplise, pe care îl ţinea în mîna tremurătoare. Picioarele îi erau flectate în genunchi şi din nou îi mai lua cîţiva centimetri din statură. Privirea chinuitoare şi plină de ruga era îndreptată spre mine, a început să zică ceva cu gura ce puţin întredeschisă a început să-i tremure precum mîinile şi am văzut cît îi este de greu s-o facă.

– Deja plecaţi?

Am privit încă o dată ceasul şi apoi din nou în ochii chinuiţi ai bătrînului, mi s-a făcut milă de el, m-am dat la o parte şi am rostit: „Intraţi”. Paşii îi erau foarte mici, se mişca greu, simţeam cum trece timpul pînă a ajuns să ia loc. Eu mi-am îmbrăcat din nou halatul şi m-am aşezat în faţa lui la locul meu de muncă.

– Cum vă numiţi şi de unde sunteţi?

– Ştiţi doctore, înainte cînd mă duceam la magazin totul era bine iar acum deja la jumate de drum mă apucă durerile.

Am fost uimit cît de uşor a început să vorbească, se părea că faptul aflării lui aici deja îi făcuse mai bine.

– Cum vă cheamă? Ce vîrstă aveţi?

– Da, aveţi dreptate, anii se duc şi vîrsta nu-i aceia precum înainte dar înainte niciodată n-am avut aşa probleme. Toată viaţa am fost sănătos, eu deja de 25 ani trăiesc în această regiune, permanent merg pe aceste drumuri şi nu m-a durut  iar acum nu ştiu de ce m-a apucat, şi e straniu că doar un picior, şi mă supără şi mă supără. Cînd după atîţia ani se dereglează ceva, începi să baţi alarma. Cînd o să ajungeţi la vîrsta mea o să mă înţelegeţi.

M-am folosit de momentul că a tăcut şi m-am grăbit să întreb din nou.

– De unde sunteţi?

– Eu trăiesc aici nu departe, dar problema nu e-n asta, regiunea e liniştită, maşini multe nu-s, aerul e curat şi pe urmă dacă ar fi de asta cred că m-ar fi durut ambele picioare. Eu niciodată în viaţă n-am avut probleme cu sănătatea, niciodată nu m-au durut picioarele, mă gîndeam că aţi putea să mă ajutaţi. Văd că sunteţi tînăr, nu va sunt cunoscute problemele celor deal de noi dar cînd o să ajungeţi la vîrsta mea o să mă înţelegeţi.

Am început să înţeleg ca va fi o discuţie problematică şi m-am gîndit că ar fi bine de schimbat tactica.

– Care picior şi unde anume vă doare?

– În stîngul durerile sunt mai mari, de la început puteam să le suport dar acum… chiar dacă încerc să mă odihnesc, nici un rezultat, deja nimic nu mă ajută, dacă dreptul îl mai suport, pe stîngu deja nu… Aşa durere… Cînd o să ajungeţi la vîrsta mea o să mă înţelegeţi.

– Dar aţi spus că vă doare doar un picior, cu celălalt e totul bine…

– Cum poate fi ceva bine la 76 de ani?! La vîrsta dată unica ce te mai bucură sunt analizele bune… deci nimic nu te bucură. Cînd te trezeşti dimineaţa, asta dacă ai avut bucuria să poţi adormi, te doare într-un loc, te apasă în al doilea, te împunge în al treilea. Cînd o să ajungeţi la vîrsta mea o să mă înţelegeţi.

– Deci vă mai supără ceva înafară de picioare…

– Ştiţi, vecina mea are 60 de ani, toată viaţa de cînd o cunosc o supăra ceva. În fiece zi cînd ne întîlnim, începe a mi se jelui de sănătate, de viaţă, de copii şi de politică. De cît de tare se ridică preţurile, de faptul că nu-i place timpul de afară, că prea mult plouă, că prea tare bate soarele. Toată ziua, una şi aceiaşi! Deja îmi crapă capul de durere. Cînd o să ajungeţi la vîrsta mea o să mă înţelegeţi.

Am început să-mi pierd răbdarea, credeam că buhnesc pe loc, dar din toate puterile mă ţineam în mîini. A venit timpul de terminat această „conversaţie”, doar să scap mai repede.

– Domnu, daţi să vă scriu nişte pastile bune de durere, o să ajute şi la cap şi la picior.

– Deja cîte am încercat, nimic nu mai ajută, la cîţi am fost, pe unde numai n-am umblat… peste tot una şi aceiaşi. Atîţi medici şi nici un folos din ei. Toată viaţa, toată viaţa… Cînd o să ajungeţi la vîrsta mea o să mă înţelegeţi.

S-a sculat încet, m-a privit ultima dată şi fără să mai zică ceva a ieşit din cabinet. Nu ştiam ce să fac, am decis să-mi reiau planurile întrerupte de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Am scos halatul, am încuiat uşa la cabinet şi m-am pornit acasă unde mă aşteptau soţia şi copii. Am încercat să înţeleg pe drum ce totuşi a dorit bătrînul dar n-am putut s-o fac, cred că încă n-am ajuns vîrsta…