Start All Over Again

Nu mă pot sătura de el şi gata…

Take a step back, turn around
Look at the world that you’ve let down
My, my, such a disgrace
The damage is done you can’t replace it
These are the things your mind will tell you
These are the things your heart will say
These are the things that leave you hopeless
These are the times you say
There is no way, no way, no way

But as long as you are breathing
You can start all over again
If your heart’s beating
You can start all over again
Goodbye Sorrow, you can start all over again
Hello Tomorrow, you can start all over

Wake up to the perfect sun
The long night is over, a new day has begun
Oh yes, dare to believe mercy flows in the morning
Your spirit is set free
These are the things your mind will tell you
These are the words your heart will say
These are the thoughts that leave you fearless
These are the hands that point the way

As long as you are breathing
You can start all over again
If your heart’s beating
You can start all over again
Goodbye Sorrow, you can start all over again
Hello Tomorrow, you can start all over

Everything can change if all our things are new
The impossible is here and it’s crying out for you
Everything is gonna work out right
Just like we prayed it would
Growing miracle after making a yes
It’s working for you

„Regretele îi cuprind nu pe cei ce au eşuat, ci pe cei care nici măcar n-au încercat” ©

O poveste de dragoste

Într-o zi de toamnă, cred că prin septembrie, deoarece încă era destul de cald şi poate chiar într-o sîmbătă, dar de fapt nu asta era important, şi nici faptul că afară turna ca din găleată, dar şi asta a avut un rol oarecare în istoria dată… Uite că aşa, după dorinţa uneia sau neamestecul alteia, devenise-m martor cum de la ne avînd ce face, Soarta şi Întîmplarea au început să se laude care dintre ale este mai măreaţă. Şi una şi alta aducea argumente solide în favoarea sa dar cît de mult nu dezbăteau această întrebare, nu puteau ajunge la un numitor comun. Timpul trecea, afară tot ploua, şi uite că Soartei îi veni în cap o idee, ea a propus ca fiecare din ele să-şi aleagă un băiat şi o domnişoară şi cum se pricepe fiecare mai bine, să aprindă dragostea între ei. Întîmplarea era încîntată de idea dată şi  ambele au căzut de acord că aşa va fi şi care v-a reuşi prima s-o facă – cîştigă.   Şi s-au despărţit ele, plecînd fiecare în căutarea cuplului perfect…

Afară ploua, se părea că cerul s-a înervat atît de tare pe oameni încît a decis să-i înece în lacrimile sale şi plîngea, plîngea fără încetare. Vîntul se juca cu picăturile mari ce cădeau din cer, cu cea mai fină graţie şi în acelaşi timp cu cel mai mare neastîmpăr zburda precum un nebun printre ele. Şi chiar în toiul acestui joc, îndreptîndu-se spre casă, mergea un băiat, pantofii  sai erau deja uzi cu totul, hainele îi erau cam subţiri şi se vedea cum tremură de frig, ochii sai îi urmăreau proprii paşi şi doar uneori se ridicau pentru a zări încotro se îndreaptă. De fapt se părea că doar părul scurt frezat încă îi mai era uscat, restul…  Se vedea cu cîtă dîrzenie ţinea umbrela în mîni pentru a nu o da pradă vîntului nemilos iar acesta se zbătea din puteri s-o smulgă şi s-o ia pe aripile sale sus în ceruri. Încă puţin, încă un pic şi-i reuşea… Deodată s-a potolit, nişte adieri line mai dădeau tîrcoale prin jur dar se părea că vîntul a obosit de atîta joacă şi se dădu-se bătut. Băiatul a răsuflat uşurat, umbrela stătea strîns şi nemişcată în mîinele sale şi fiind încrezut că totul s-a terminat el s-a relaxat fără a-şi putea măcar da seama pe cît de viclean era adversarul său. O nouă adiere puternică a apărut din senin şi a smuls umbrela din mîinele băiatului ducînd-o cît mai departe posibil fără a mai privi în urma sa şi a-l vedea cum fuge după ea cu disperare.

Cînd ieşea dimineaţa din casă, bătînd pasul în pantofiorii săi mici, cu un ritm săltăreţ şi vedea cum soarele se străbate de sub cortina albă, iar rochiţa albastră îi dansa sub adierea gingaşă, precum de altfel şi şuviţele neastîmpărate de păr,  nu credea că ceva iar putea strica această zi fermecătoare. Însă acum se părea că era de altă părere. Stătea la staţia de microbuze aşteptînd unul potrivit iar ploaia tot nu dorea să înceteze, îmbrăţişînd-o strîns. Pantofiorii îi erau uzi, la fel şi picioruşele ce se prevedeau de sub rochiţa albăstrie, ea deja nu mai dansa, doar reţinea picăturile de ploaie şi o făcea din ce în ce mai tare să tremure de frig. Chiar şi şuviţele de păr s-au astîmpărat, acum fiind strîns lipite de faţa ei umedă pe care una cîte una se prelingeau lacrimile cerului. Îi era trist, îi venea să plîngă şi ea dar aştepta rezistent, poate acum, poate încă puţin şi va fi mai bine. Vîntul s-a potolit puţin, oferind speranţe false şi brusc a început să bată din nou, încă mai nepotolit ca înainte, de parcă însăşi moartea îl gonea din urmă. Domnişoara s-a cuprins strîns în braţe şi a închis ochii de frică, aşteptînd ce poate fi mai rău. Dar în loc s-o fure din loc, adierea vîntului i-a adus la picioruşele umede o surpriză neaşteptată.

Fugea din toate puterile, fugea de parcă viaţa sa conta, fugea fiindcă din principiu nu dorea să se dea bătut. Fiecare pas precum o undă de şoc eleva apa de pe trotuar şi o împrăştia prin părţi, fiecare răsuflare scotea din el aburi de ură şi-i dădea şi mai multă putere, fiecare bătaie de inimă era în acord cu paşii săi. Poate pierduse o luptă, poate de data aceasta s-a lăsat păcălit dar nu se dădea bătut, nu acum,  ştia că o poate face şi fugea. Şi totuşi inamicul său era mai rapid, şi cît de tare nu lupta, rămînea în urmă, un pas, doi, trei, tot mai departe de scop, deja se întreba dacă mai are rost, dar nu lăsa pasul. O nouă adiere a ridicat umbrela sus şi a ascuns-o după colţul clădiri, totul era pierdut, nu mai putea s-o ajungă, a încetinit puţin pasul dar nu se oprise pînă nu a ajuns la colţ, urmărirea a încetat, a răsuflat greu sprijinindu-se cu o mînă de bloc şi a ridicat ochii  plini de furie spre cer şi a lăsat apa să i se prelingă pe faţă aducîndu-i liniştea. N-a trecut mult timp pînă puterile i-au revenit din nou, s-a smerit cu pierderea sa şi acuma dorea doar să ajungă acasă, a întors după colţ şi s-a îndreptat spre staţie.

Domnişoara a închis umbrela şi a urcat în microbuzul mult aşteptat. Din urma ei s-a urcat un băiat ud de la picioare pînă-n cap ce o urmărea cu cel mai mare interes şi nu-şi putea lua privirea de la dînsa. Ea l-a observat şi i-a zîmbit timid. El n-a ezitat să înceapă discuţia:

– Aveţi o umbrelă foarte interesantă.

– Credeţi? Ea e salvatoarea mea,  a apărut din senin precum un erou din poveşti.

– Sunt sigur că e o poveste foarte interesantă, mi-ar face mare plăcere s-o ascult.

– Mi-ar face plăcere s-o povestesc, dar din păcate nu cunosc cum a început…

– Sunt sigur că o să vă pot ajuta în privinţa dată…

Ploaia se oprise, rezele soarelui din nou străbăteau prin nouraşii mici ce şi-au schimbat veşmîntul din suriu în alb, şi străluceau reflectîndu-se în picăturile de ploaie ce au mai rămas pe drumuri, clădiri şi copaci. Din nou a început să se audă ciripitul păsărilor ce au ieşit din ascunzişurile sale şi deasupra oraşului umed s-a întins un curcubeu fermecător. Am urmărit uimirea în ochii Soartei şi mirarea pe faţa Întîmplării cînd şi-au prezentat cuplul îndrăgostit, priveau ambele de pe curcubeu şi nu le venea să creadă cînd vedeau fiecare „lucrarea de artă” a celeilalte. Undeva acolo jos, sub această frumuseţe şi sub privirea acestor două croitorese,  mergînd printre clădirile umede,  un băiat ce ţinea o umbrelă într-o mînă şi o domnişoară ce-i zîmbea îndrăgostită în alta, se îndrăgostea şi el…

Vă place singurătatea?

Simţiţi oare uneori că vă este în deajuns? Simţiţi oare din timp în timp nevoia de a fugi undeva departe-departe, unde nimeni nu v-ar fi putut găsi vreodată? Să evadaţi de toţi şi de toate, într-un loc anume, care v-ar fi refugiu… Oare ce doriţi să găsiţi acolo? Să fiţi singuri, să simţiţi liniştea, să nu fiţi văzuţi sau auziţi de nimeni? Şi cît timp oare v-a trece aşa? O zi, două, o lună, un an, posibil toată viaţa… Iar dacă ajungeţi să vă vedeţi reflecţia proprie după tot acest timp, oare ce veţi vedea? Jalnic, mizerabil… unde aţi ajuns? Cine vă este alături? Ce deţineţi? Poate doar singurătatea spre care aţi tins cu atîtă înverşunare. Şi deja înţelegeţi că n-a fost un refugiu ci doar o auto condamnare, iar adevăratul refugiu este acolo undeva, lîngă cineva. Doriţi să scăpaţi din aceste gheare ce vă ţin atît de strîns, să rupeţi aceste lanţuri pe care singur lea-ţi îmbrăcat… Dar nu vă temeţi că cînd o să realizaţi acest lucru deja poate fi prea tîrziu?

De ce comitem greşeli?

De ce comitem greşeli? Pentru că suntem imperfecţi? Sau poate nu ne dăm toată silinţa cînd facem ceva? Poate nu atragem atenţie la felul în care procedăm sau ne lăsăm prea uşor distraşi?  Poate suntem prea leneşi? Posibil oare să ne fie sortit eşecul? Posibil că totul se întîmplă cu un motiv anume şi o cauză definită, posibil greşelile nu fac o excepţie…  Ok, eu nu cred în soartă. Comitem greşeli pentru că putem. Comitem greşeli pentru că sunt o parte din natura noastră omenească. Noi toţi cunoaştem sau măcar ar trebui să cunoaştem că unicul lucru asupra cărui avem controlul deplin suntem noi însuşi. De ce comitem greşeli… pentru că deţinem abilitatea de a alege, iaca de ce! Sunt multe motive de ce o facem, dar pot oare greşelile să reprezinte o necesitate a vieţii? Desigur că nu ne place să le comitem dar fiecare greşeală ne învaţă ceva, ne ajută să evaluăm ca personalitate. Ok, pe unii mai mult ca alţii dar anume acesta e scopul final. Greşelile reprezintă un instrument de învăţare şi prin faptul că le săvîrşim învăţăm ceva ce nu am cunoscut pînă la moment, înţelegem puţin din viaţă şi ceva mai mult despre noi însuşi. Un eşec nu te face mai puţin intelegent sau mai puţin capabil decît altă persoană, de fapt anume cei ce nu se tem să eşueze sunt mai susceptibili pentru lucruri noi şi niciodată nu stau pe loc, evaluînd mereu. O lume fără eşecuri ar fi o lume fără provocări. Pe cît de plictisitoare ar fi viaţa noastră dacă nu am tinde permanent spre ceva mai bun. Să nu uităm că un eşec poate reprezenta o oportunitate, dar de asemenea poate fi şi o sentinţă pe viaţă, consider că anume de noi depinde pe care cale s-o luăm. Pe cît de severă n-ar fi o greşeală ea întotdeauna are meninţa de a ne ajuta, fiind precum o măsură a ceea ce facem. Uneori greşelile noastre pot să-i afecteze pe alţii în aceeaşi măsură ca şi pe noi, e important să învăţăm din întreaga experienţă, din ceea ce o greşeală înseamnă pentru noi cît şi pentru alţii. Cele mai nefericite greşeli sunt acelea din care nimeni nu învaţă nimic.  Deci fiţi mult mai deştepţi şi absorbiţi din fiecare eşec o experienţă nouă, negativă – ce nu trebuie repetată şi pozitivă – ce vă va ajuta în alte situaţii. Ţineţi minte că anume majoritatea oamenilor de succes sunt cei ce deţin  experienţa celor mai numeroase eşecuri. De cele mai dese ori, corejarea unei greşeli este mult mai dificilă decît simplul fapt de a recunoaşte că aţi comis-o. Acceptarea lor reprezintă o parte din felul în care ne acceptăm pe noi însuşi ca fiinţe umane, ca nişte exploratori ai necunoscutului şi nu cei ce sunt legaţi de obiceiuri.

Deci, de ce comitem greşeli? Cine o poate explica cel mai bine? Suntem cu toţii nişte personalităţi  individuale, şi fiecare din noi are propriile idei despre ce este rău şi ce este bine. Dar se pare că prea mulţi alţii în viaţa noastră tind spre a ne „ajuta”, spunîndu-ne cum noi comitem o greşeală sau alta. Cine sunt ei şi ce le dă dreptul de a o face?! Fiecare persoană deţine undeva în interiorul său contul propriilor eşecuri şi propriilor succese, doar de noi depinde spre care va fi înclinată balanţa…

Şi ultimul lucru…

„Dacă promisiunile sunt făcute pentru a fi încălcate, atunci greşelile sunt făcute pentru a fi iertate.”

Un strigăt din interior

Ţineam pasul rapid, pur şi simplu nu doream să mă opresc, încă mai aveam ceva putere în mine şi doream s-o absorb pînă la ultima picătură. Am plecat capul în jos pentru a-mi ascunde ochii plini de lacrimi, am strîns buzele din toate puterile de parcă închise-m un robinet, dacă le dădeam drumul aveau să mi se prelingă lacrimile pe obraji. Nu doream ca cineva să mă vadă aşa, cred că arătam groaznic,  nu, numai nu aşa. Răsuflam greu, simţeam cum mă sufoc, ardeam, eram toată în flăcări, prea cald. Buzele strînse începuse să-mi tremure, apoi bărbia, mîinile, se năpusteau asupra mea în valuri şi mă zbăteau într-un ritm nebun dar totuşi destul de discret ca s-o observe cineva. Credeam că nebunesc, îmi era groază, mă speriau părerile oamenilor, oare ce văd ei privindu-mă acum? Am simţit cum mă clatină lin dintr-o parte în alta în timp ce merg, oare de la ce ar fi? Corpul, propriul meu corp mă trăda. Ţineam o carte subţioară şi periodic o îndreptam cu o mînă ca să nu cadă. Căştile îmi erau înfundate în urechi şi sunetul era dat la maxim, muzica cînta din răsputeri dar gîndurile mele strigau şi mai puternic. Şi străbătînd  prin toate sunetele şi strigătele astea cel mai bine îmi auzeam inima. Sfîşiată, strivită, distrusă, niciodată în viaţă nu simţiseră o astfel de durere ca la moment. Greu, foarte greu, mistuită şi scuipată – uite aşa mă simţeam. Realitatea, o scăpam din vedere. Doream să mă opresc, nu ştiam încotro merg, îmi tot spuneam: „Stai, acuma, stai”. Nu pot, simt că dacă mă opresc – mor. O să cad şi tot ce v-a rămîne în urma mea vor fi mii de bucăţele mici pe care nimeni deja nu le va putea strînge la loc. Prea riscant, nu risc, mă tem. Buzele îmi tremurau din ce în ce mai tare şi deja nu mai aveam puteri să le opresc, lacrimile m-au trădat. Pierdusem ceva… cartea, nu mai era la mine, nici nu observasem de cînd am încetat s-o îndrept, prea obosită, prea multe gînduri, prea multă durere, prea greu să răsuflu. Realitatea era din ce în ce mai departe, nu mă cunoşteam, o străină ce hoinărea străzile.

Nu ştiu cum dar încă nimeni nu s-a izbit în mine, nu-mi permiteam să ridic ochii pentru a privi în jur, eram jalnică, prea jalnică pentru a mă arăta.  Poate şi oamenii din jur o simţeau, poate mă compătimeau şi nu îndrăzneau să-mi stea în cale, poate pur şi simplu se temeau de mine. Nimeni nu mi-a zis un cuvînt, nimeni nu s-a apropiat. De fapt nu doream să-i aud, nu aveam nevoie de vorbele lor, de jalea lor, de implicitatea lor, lăsaţi-mă toţi, vreau să fiu singură.

Întradevăr, eram singură, prea singură, aveam nevoie de cineva… vă rog…  măcar cineva…

Un sunet neaşteptat

Eram culcat în pat, deja închise-m ochii şi mă pregăteam să trag un pui de somn pe cît de adînc se poate. Departe de toţi şi de toate, am evadat aici, în patul meu, unicul loc în care mă simţeam liber, şi eram gata să dispar din realitatea lor, să fug pe cît se poate de departe, să mă prăbuşesc în Nimic, măcar cîteva ore, cîtuşi de puţin…

A sunat telefonul… nu era să fie…

– Alo…

– Maria!!! Marii, mă auzi?!!! Asta-i Ion!!!

Ca un robot am răspuns: „Aţi greşit numărul.” şi l-am închis. Din nou patul meu, unicul cu care pot fi absolut cinstit, unicul ce mă v-a asculta la finele fiecărei zile şi nu îmi v-a pune întrebări stupide, nu-mi va da lista de greşeli pe care le-am făcut, nu-mi va reproşa nimic. Patul meu – cel mai bun prieten… Din nou telefonul…

– Fa Marii, cred cî s-o întrerupt şeva…

– V-am spus deja că aţi greşit numărul, nu m-ai telefonaţi aici.

– Cum să-l greşesc dacă ni l-o dat pe aista?

Credeam că nu mai scap de el, n-am văzut sens în a mai răspunde, am închis telefonul şi gata!!!

„Ce Doamne, chiar cer atît de mult? Doar puţină linişte…”

Din nou sunetul acesta!

– Fa, di cîti ori deam îţ sun şi nimeresc pisti un bou. Maria, am sîţ spun dou vorbi…

– Asta nu e Maria.

– Da şinii?

– Mă numesc Andrei.

– Asta nu-i Maria?!

„Doamne! De unde vă luaţi pe capul meu?!!!”

N-am mai rezistat şi am închis. Nu m-am culcat la loc, deja eram pregătit pentru un nou sunet, pregătit de a-i reproşa tot ce am pe suflet şi cînd a telefonat din nou n-am mai aşteptat să zică ceva.

– De cîte ori să vă zic că aţi greşit numărul?! Nu nimeriţi unde aveţi nevoie!!! Aici nu locuieşte nici o Marie!!!

– Asta nu-i Maria?

– NU!!!

– Atunşi şi rîdişi trupca de fiecare datî?! Ea şi oameni…

De data aceasta a închis singur. Nu-mi venea să cred cele auzite, adică după toate, încă eram şi eu vinovat? De unde atîta tupeu în oamenii aceştia? Eram sigur că cu asta aventurile mele din această noapte s.au terminat dar n-a fost să fie aşa. Cînd l-am auzit din nou am înţeles că nu mai are sens să mă împotrivesc şi am schimbat puţin tactica…

– Da, şinii acolo?

– Fa Marii, tu eşti? Mă auz ghini?

– Ti aud, şi vrai la ora asta?

– Vreu sîţ zîc şeva. Da şii cu tine? Cî parcî nu-i glasu tău.

– Da eaca am răşit, nu băga în samî, şi ai vrut?

– Am vrut sîţ zîc cî Vasea vindi zahîr cu trii lei kila şi dacî vrai sî ti duşi mîni sîţ ei.

– Da bun, aşa şî a sî fac, hai cî eu dorm deam.

Am închis şi am aşteptat ceva timp, mai mult n-a sunat. Fericit că în sfîrşit acest coşmar s-a terminat, m-am băgat sub plapumă, mi-am aranjat capul comod pe perna mea iubită şi am închis liniştit ochii.

„Zahăr la 3 lei kilogramul? La naiba! Trebuia să întreb unde îl pot găsi pe acest Vasea.”

N-am mai adormit în acea noapte…

Creativitatea

Nu v-aţi săturat să tot urmaţi alte idei, să procedaţi la fel cum o fac alţii şi să păşiţi pe acea cale ce deja de mult este bătută? Nu v-aţi gîndit vreodată pe cît de bine v-aţi fi simţit dacă un gînd ingenios v-ar fi vizitat pe dumneavoastră şi nu pe vecinul vostru? N-aţi încercat niciodată să procedaţi într-un fel diferit de alţii sau să faceţi o coafură mai deocheată sau să încercaţi un stil de îmbrăcăminte mai puţin clasic pentru a vă demanstra originalitatea?

Creativitatea este un atribut foarte preţios ai fiecărei persoane, ceva ce poate într-o clipă s-o transforme din nimeni în cineva. Creativitatea este acel ceva pentru care unii oameni primesc bani enormi, izbutesc în seducţia unei domnişoare, ies din situaţii ce par imposibile, se diferenţiază de alţii şi multe altele. De a fi creativ înseamnă de a face multe ne avînd nimic la îndemînă şi de a-ţi reuşi totul folosind ceea ce ai în jurul tău.  Creativitatea este o capacitate ce se poate dezvolta doar urmînd cîteva reguli simple…

1 ) Fă ceea ce ţi se primeşte cel mai bine. Dacă vei urma calea altora o să te strădui mereu să-i ajungi din urmă, iar ideile tale nu vor fi nicioodată originale.

2 ) Ideile bune nu depind de tehnica din jur ci doar de tine, deci nu căuta unelte inutile şi de prisos, gîndeşte cu capul.

3 ) Foloseşte un carnet pentru a însemna cele mai neaşteptate şi nebune idei ce-ţi vin în cap. Ţine minte că un gînd bun poate pe atît de uşor să apară cum şi să diapară.

4) Cel mai importatnt instrument al tău este creierul, şi el pentru a lucra are nevoie de energie, deci ţine minte – ideile bune nu vin pe stomacul gol şi într-o minte extenuată.

5 ) Niciodată nu te dezamăgi în propriile puteri. O idee bună nu cade din cer, trebuie să lucrezi mult şi greu pentru a crea ceva original.

6 ) Nu sta permanent pe un loc, încearcă să abordezi problema din toate punctele de vedere. Cel mai des ideile bune vin de unde ne aşteptăm cel mai puţin.

7) Ţine minte că creierul lucrează mai bine dacă este ajutat, deci crează cu suflet. Sentimentele îţi pot fi un aliat foarte bun.

8 ) Încearcă să găseşti ceva ce te-ar fi motivat în lucru, de a tinde spre ceva este mult mai eficient decît de a lucra în zădar.

9 ) Ţine minte că o idee bună de cele mai dese ori poate fi îmbunătăţită, deci nu te opri la mijlocul lucrului. Întotdeauna tinde spre mai mult.

10 ) O idee bine gîndită este un lucru foarte valoros, ea poate face lucruri măreţe sau aduce pagube enorme. Fii responsabil de ceea ce ai creat.

Fiţi creativi… Fiţi originali… Fiţi voi însuşi…

Un englez adevărat

Uite că cu ceva timp în urmă, încă cînd eram prin clasa a 3-a, venind aşa de la şcoală şi bunghindu-mi privirea în televizor, l-am văzut…

Şedea tolănit pe un fotoliu, cu capul rezemat de marginea lui, urehile mari îi atîrnau prin părţi iar privirea tristă era ţintită direct spre mine, în curînd timp aveam să înţeleg că o astfel de privire îi este foarte caracteristică. Cineva l-a strigat şi el, cam greoi, dar e şi de înţeles pentru aşa membre scurte, s-a dat jos din fotoliu şi cu paşi mici s-a îndreptat spre unde îl chemau. N-aş vrea să zic că era obez dar totuşi cam greoi pentru înălţimea sa de vreo 36 cm, plus că îi mai ieseau la iveală cîteva plici cutanate iar burta îi atîrna aproape de podea. Şi totuşi m-am îndrăgostit de el pe loc…

Era originar din Anglia. Plin de demnitate şi aristocraţie, şi  un mare iubitor de vînătoare pe deasupra.  Putea dintr-o parte să ţi se pare că e cam lenos dar întradevăr îi plăcea mult joaca, plimbările lungi şi era foarte perseverent şi rezistent. Îi plăceau mult copiii. Şi mai evea şi o poftă de mîncare foarte bună, din ce cauză avea nevoie de exerciţii fizice zilnice.

Îl chema Basset Hound.

Basset Hound sunt cîini de vînătoare de origine Engleză, şi ocupă locul doi (după Bloodhound) în topul raselor cu cel mai dezvoltat simţ al mirosului. Este un cîine relativ greoi. Urechile catifelate sunt poziţionate de-o parte şi de alta a capului şi atârnă aproape de sol. Au o blana deasă, scurtă şi moale. Basset Hound-ul are conştiinţa propriei valori, dar este iubitor, sociabil, calm, jucauş şi răbdator. Se bucură de companie, are simţul umorului şi o adevarată personalitate care poate fi influenţată pozitiv de stăpanul său. Aceşti cîini sunt extraordinari companioni de joacă pentru copii.  Sunt prietenoşi cu străinii, dar dacă simt pericolul, cu siguranţă le veţi auzi lătratul puternic.
Nu le place sa fie lăsati singuri. Basset Hound este un cîine liniştit, inteligent, prietenos, devotat stăpanului şi familiei.

Deci… un englez adevărat. Nu ştiu cum poţi să te uiţi în ochii lui şi să nu-ţi placă…

Despre bătrînele

Vi s-a întîmplat oare să mergeţi în transport public lîngă o bătrînică sau să staţi undeva pe drum lîngă una, nu vă este cunoscută şi nici voi nu vă ocupaţi cu nimic deosebit, cînd deodată auziţi: „Ce anotimp prost e afară…” sau „În ziua de azi viaţa e aşa de grea…” şi alte chestii de acest gen. Poate nu vă daţi seama deodată dar vi se adresează vouă, anume acea bătrînică necunoscută alături de dumneavoastră, vi s-a întîmplat? Sau poate aţi avut ocazia să urmăriţi aşa o situaţie? Cum procedaţi în acest caz? Cum ar fi corect de procedat? Vă faceţi că nu auziţi şi o ignoraţi,  începeţi să vă revoltaţi că nu vă este interesant să auziţi cele spuse de ea sau posibil începeţi să daţi din cap politicos arătînd că sunteţi de acord cu tot ce spune sau şi mai mult – intraţi cu ea în discuţie şi începeţi amîndoi să meditaţi asupra vieţii.

Chiar ieri am avut ocazia să fac o astfel de „cunoştinţă” în timp ce aşteptam microbusul pînă acasă. Din partea mea a fost de ajuns doar un acord le cele spuse de ea şi deja am început să percep istoria unei vieţi întregi trăite. Nu m-am simţit nici încomodat nici îndatorat de a asculta, la drept vorbind uneori chiar îmi era interesant să ascult cele povestite.

De ce oare o fac? De ce intră în discuţii cu oameni absolut necunoscuţi şi încep să le povestească problemele sale, ce au pe suflet sau îi întreabă de unde şi-au procurat eşarfa şi unde se poate de găsit una asemănătoare? Credeţi că le face plăcere să vă deranjeze? Eu consider că ele pur şi simplu sunt singure. Încercaţi să vă închipuiţi la vîrsta lor, da, poate pentru cineva e straşnic şi cuiva îi este frică s-o facă dar totuşi încercaţi, mi se pare că după o viaţă trăită unicul lucru de care mai poate sî-ţi fie frică e singurătatea. Şi posibil anume voi sunteţi acel remediu ce le mai acordă un pic de speranţă, anume voi le puteţi arăta că nu sunt singure şi cineva le mai atrage atenţie.

Capacitatea de a asculta – ceva atît de simplu şi ceva atît de greu de găsit la unele persoane. Deci daţi ignoranţa la o parte şi poate măcar pentru cîteva clipe fiţi un interlocutor bun, credeţi-mă o să faceţi mult mai mult decît pur şi simplu să ascultaţi o bătrînă…

Staind – Pardon me

Ceva descoperit recent…

I’m one step from a breakdown, two steps from being saved
Just try to see this through
I’m three steps from this nightmare and four steps from the door
The rest is up to you

I’m one step from forgiveness and two steps from my grave
We’re all just passing through
Three steps from redemption, four from the devil’s door
On a path that leads to you

Pardon me while I just turn my back and walk away
Pardon me if  I can’t listen to the things you say
Pardon me if  I can’t fake this while you still believe
Pardon me…