Un coşmar

Cînd m-am trezit azi dimineaţa, deodată am înţeles că ceva nu este în regulă… Cîinele vagabond de afară nu se auzea lătrînd, a muţit pentru prima dată timp de aproape jumate de an. Nici vecinii de peste perete nu-i auzeam, strigăte, uşi trîntite, vesele sparte… nimic. Am privit perna de lîngă mine – era pustie, dar… am simţit cum de la bucătărie în odaie pătrunde o aromă apetisantă de cafea proaspete şi ceva… necunoscut dar foarte gustos. Îndată am văzut cum intră pe uşă, era frumoasă ca niciodată, în mîini ţinea o tavă pe care erau aranjate cana cu cafea, paharul cu suc şi o farfurie cu ceia ce s-au adeverit a fi prăjituri cu ciocolată. Mi-a zis gingaş „Bună dimineaţa dragule”, a pus tava lîngă mine şi m-a sărutat cu pasiune. N-am înţeles de unde s-a luat toată gingăşia asta dar nici n-am riscat să întreb, m-am gătit în linişte şi m-am pornit la serviciu, tot acest timp zîmbetul îi înfrumuseţa chipul, iar înainte de a ieşi eu din casă, m-a mai sărutat o dată.

Mă coboram nedumerit pe scări, cuprins totalmente de acestă chestie, cînd m-am întîlnit cu vecinul de desubt, cel ce întotdeauna era nemulţumit cu ceva faţă de noi, şi muzica e tare, şi vorbim tare, şi mergem aşa că el aude, şi niciodată nu-i dăm pace să trăiască în linişte… Eram gata să primesc o nouă reproşă în adresa mea dar în loc… el mi-a zîmbit, mi-a întins mîna, pe care eu cu o oarecare frică am strîns-o, şi după mi-a dorit o zi bună. Am crezut că a lut-o razna, nu alta.

Cînd am ieşit afară am înţeles că nu este unicul. Toţi zîmbeau, se salutau unul cu altul, nimeni nu striga, nu insulta, nu înjura, nimeni nu arunca gunoi pe jos, totul era atît de curat şi frumos. Pe drum nu se observau ambuteiaje iar cînd cineva dorea să traverseze strada, maşinile cu mare plăcere îi ofereau drumul, Am văzut cum nişte copii o ajutau pe o bunică să ducă sacoşele, în troleu nişte adolcenţi au oferit locul unor bătrînei… Şi peste tot – poftim, mulţumesc, daţi să vă ajut, nu-i pentru ce… de parcă era „Ziua amabilităţii” nu alta!!! Mergeam pe stradă şi mă simţeam precum un străin ce a nimerit într-o lume diferită, şi mă temeam să deschid gura – nu cumva să zic ceva ce nu s-ar fi potrivit atmosferei date.

La serviciu era aceiaşi istorie, şeful nu mi-a zis o vorbă, ba chiar mia promis o premiere pentru lucrul „ideal efectuat”, nimeni din colegi n-a încercat să-şi lase datoriile asupra mea, nimeni nu şia bătut joc de mine, toţi erau foarte amabili, prietenoşi şi din toate puterile se străduiau să mă ajute cu ceva.

„Nu, vă rog frumos, n-am nevoie, mă isprăvesc singur, vă mulţumesc” – spuneam eu vinovat, de parcă mă temeam că încă puţin şi voi fi prins de mînă şi mi se va incrimina ceva. Frica era straşnică, doream să fug pentru a nu mai vedea aceste zîmbete şi „chipuri ale bunevoinţei”. Cînd un coleg m-a rugat dacă pot să-l sfătui ceva – m-am întors fără a-i răspunde şi am plecat, apoi am înţeles că gata… m-au prins, şi fără să zic cuiva ceva, m-am dus acasă.

Cînd am intrat într-o alimentară şi am văzut vînzătoarea ce strălucea de bucurie şi cu acelaşi zîmbet, de la care deja mă treceau fiorii, prin care ea a întrebat: „Doriţi ceva domnule, cu ce pot să vă ajut?”, am pişcat-o din loc cît mă ţineau picioarele, dorind doar să mă ascund în propriul apartament.

Afară am văzut cum nişte copii îi dau de mîncare cîinelui vagabond, apoi unul din ei a zis că-l va lua acasă, şi pot să jur că văzuse-m cum cîinele m-a privit direct pe mine, nu putea zîmbi dar îi citeam zîmbetul în privire, îmi părea că el pur şi simplu îşi bate joc de mine. Am intrat repede în scară, unde din nou am dat peste vecinul „mult iubit”, el din nou mi-a strîns mîna şi m-a prevenit că dacă n-o să fiu ocupat, el va fi bucuros să treacă seara pe la mine pentru a-mi întoarce nişte chestii luate ceva timp în urma (2 ani!!!) cu împrumut. Eu am dat din cap că sunt de acord şi din ultimele puteri am intrat în apartament închizînd după mine toate lacătele posibile.

Noaptea am adormit foarte greu, frica nu-mi dădea pace, nu puteam înţelege unde mă aflu şi ce caut aici, încă puţin şi EI vor intra pe uşă pentru a mă lua şi izola undeva singur sau cu alţii deal de mine (dacă ei mai sunt) ce nu fac parte din lumea aceasta. Cînd în sfîrşit am adormit, m-au doborît coşmarurile în care acel cîine vagabond trăia viaţa mea, doar pentru faptul că el ştia cum s-o trăiască… iar eu speriat precum un ţînc, m-am zbătut într-un colţ întunecat, de unde să nu mai pot vedea aceste zîmbete…

M-am trezit dimineaţa, patul era gol, la bucătărie nimic nu se auzea şi nu mirosea, cîinele de afară lătra ca înainte, peste perete se auzeau aceleaşi ţipete… M-am strîns singur la lucru şi cînd coborîndu-mă pe scări, am văzut faţa nemulţumită a vecinului – am răsuflat uşurat.

E luni

Cam pe la amiază am păşit pe Aleea Clasicilor, deodată privirea mi-a căzut pe banchetele ocupate de către deţinătorii de notebook-uri ce se bucurau de „free Wi-fi zone”. Stăteau relaxaţi, în diferite poze, în fire, cabluri, căşti, cineva mai ţinea şi telefonul mobil în mînă… Mă întrebam: „Oare ce văd ei acum pe monitoarele sale? Sunt aici pentru lucru sau odihnă? Cui aduc ei bucurie la celălalt capăt al conexiunii prin prezenţa sa? Prin ce depărtări cutreieră ei acum, prin ce ţări?” N-am riscat să-i deranjez…

La havuz, mai că nu era nimeni, doar cîţiva oameni singuratici şi vînzătoarele de apă şi îngheţată ce stăteau fără lucru. Tot aici erau şi deţinătorii de maşinuţe, care la moment strîngeau doar praful… Uimitor dar nu vedeam în jur părinţii fericiţi ce-şi ţineau odraslele de mînuţă şi se jucau cu ei. M-am gîndit că e amiază- ora de culcare, şi micii îngeraşi deja zboară prin lumea fermecătoare a visurilor.

Lîngă un aparat de făcut pop-corn s-a adunat o ceartă de hulubi, evident flămînzi (oare există alţii?), care cutreierau prin jurul aparatului, ,în aşteptarea unei mese copioase. Uite că cineva s-a apropiat să facă o cumpărătură, hulubii nu şi-au luat zborul, doar s-au dat, fără mare grabă,  la o parte şi au înţepenit în aşteptare…Două-trei bucăţele au căzut jos şi ei au lut-o razna, cineva a cîştigat, cineva a pierdut… nimic nou.

În cealaltă parte a parcului, cît mai departe de privirea trecătorilor, şi-au găsit locuşorul cîteva perechi. Ea stătea la dînsu-l în braţe şi-l cuprindea tandru, despre ceva discutau, foarte încet ca nimeni să nu le audă şoaptele. Şi din cînd în cînd, mîinele ei se împleteau în jurul gîtului lui, feţele lor îndrăgostite se apropiau şi…

Deja ieşeam cînd am mai privit o dată în urmă, ne cătînd la faptul că muzica îmi răsuna în căştile puse în urechi, am auzit-o…

… liniştea.

Patru reguli

Şi uite că din nou mă adresez la literatură… o literatura! o fîntînă fără de fund umplută cu cunoştinţe. De data aceasta aş dori să scriu despre patru reguli a vieţii.

… patru reguli, ce permit să te eliberezi de convenţii, dictate de societate, şi frica faţă de viitor.

Prima regulă. Cuvîntul vostru trebuie să fie impecabil. Exprimaţi-vă deschis şi onest. Spuneţi doar ceia ce întradevăr gîndiţi. Evitaţi să ziceţi ceva ce poate fi folosit împotriva voastră, sau să bîrfiţi. Cuvîntul este instrumentul ce poate răni. Niciodată nu amăgiţi şi nu clevetaţi.

A doua regulă. Nu atribuiţi nimic propriei persoane. Tot ce oamenii zic sau fac – este proecţia propriei realităţi, propriilor temeri, propriei furii, propriilor fantezii. Exemplu: dacă cineva vă jigneşte – este problema lui, nu a voastră. Nu va lăsaţi jignit şi nu vă puneţi propriile decizii la îndoială.

A treia regulă. Nu faceţi presupuneri. Nu vă închipuiţi pe dinainte o evoluţie negativă a lucrurilor, de altfel singur veţi crede în ceia ce v-aţi închipuit. Exemplu: dacă cineva pe cine aşteptaţi, întîrzie, începeţi să vă gîndiţi că cu el ceva sa întîmplat. Dacă nu ştiţi unde este – încercaţi să aflaţi acest lucru. Nu permiteţi temerilor voastre să se transforme în încredere.

A patra regulă. Încercaţi să faceţi totul la maxim. Nimeni nu este obligat să aibă succes în ceva, dar fiecare este obligat să facă totul cît mai bine. Dacă nu aţi izbutit, nu vă ocărîţi şi nu vă învinuiţi, nu regretaţi ceia ce n-aţi făcut. Luaţi-o de la început, întreprindeţi noi încercări, stăruiţi-vă să folosiţi optimal toate posibilităţile sale. Fiţi indulgent faţă de sine. Acceptaţi faptul că nu sunteţi perfect şi nu puteţi cîştiga mereu.

Bernard Werber (Les souffle  des Dieux )

“Tradus în română de către mine”

Destul de simplu, nu? Dacă să te gîndeşti puţin, anume aşa ar trebui de procedat, şi mi se pare mie că multe probleme, mai întîi individuale, dar apoi şi colective, ar dispărea de la sine. Dar oare o putem face? De ce, ne cătînd la toată simplitatea lor, ne este întratît de greu să le urmăm? Oare nu dorim să fim puţin mai buni?

Dacă dorim… să ne adresăm la regula numărul patru…

Libertatea

DEX:

1)  Posibilitatea de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi a societății.

2) Starea unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice şi civile în stat.

3) Starea celui care nu este supus unui stăpân.

Nu ştiu de ce, dar în explicaţia cuvîntului dat de către DEX văd numai contradictorii…  Şi totuşi… ce este „libertatea” ?

De ce au fost şi sunt atîtea ne înţelegeri, lupte, războaie, distrugeri, omoruri… doar pentru a putea spune „eu sunt liber”? Liber de ce? sau liber de cine? Luptăm să ieşim de sub conducerea unora pentru ca imediat să intrăm sub conducerea altora… Da, aceştia spun că va fi altfel şi că suntem bine voiţi să facem aşa cum socotim de cuviinţă… asta dintr-o parte, iar pe de alta… ei doar schimbă înfăţişarea restricţiilor. Iar noi? Nu vedem sau nu dorim să vedem, credem, urmăm, facem aşa cum ne se spune… pînă ajungem că vrem alt „stăpîn”, pentru că suntem deprinşi să ne supunem cuiva. Păi unde-i libertatea?

Iar alţii zic – lăsaţi-ne în pace, nu vrem să fim sub conducerea nimănui, noi ştim mai bine ce să facem… Aşa zic ei, dar oare o doresc cu adevărat?

„Majoritatea oamenilor nu doresc cu adevărat libertatea, deoarece ea subînţelege responsabilitate, iar responsabilitatea îi sperie pe marea majoritate.” (Sigmund Freud)

Cîteodată am impresia ca omul nu va suporta libertatea, el nu va şti ce să facă cu ea. Omul atîta timp tinde spre această libertate că pentru dînsu-l deja nu însăşi libertatea are valoare ci idea că el poate fi liber. Noi într atît de mult neam deprins să fim sub stăpînirea cuiva, că în „libertate” nu vom supravieţui.

“Oamenii, cînd sunt lăsaţi să facă ce vor ei, au tendinţa de a-i imita pe alţii!”

Deci daţi să vorbim despre alt ceva, dacă a fi liber înseamnă sa nu te supui, să vorbim despre anarhie.

DEX: Anarhie: 1. Stare de dezorganizare, de dezordine, de haos într-o țară, într-o instituție etc. 2. Atitudine de nesupunere, de indisciplină a individului față de o colectivitate organizată.

Şi uite că o văd din nou – oamenilor le este frică de ea… Întradevăr, anarhia nu înseamnă dezordine, ci doar un nou tip de ordine, pentru care lumea încă nu este pregătită din punct de vedere a conştientului.

„Anarhie, este un concept care se refera la existenţa unei societăţi anarhice, societatea oamenilor liberi… derivat din cuvîntul din limba greacă veche an-archos, care s-ar traduce in limba română prin expresia – fără conducere… Anarhismul nu neagă ordinea, ci legile, aşa cum au fost făcute de om pentru guvernarea unor mase mari de alţi oameni. Anarhiştii susţineau că refuzul lor față de constituţii şi guverne nu înseamnă promovarea “fărădelegii”. Ei susțineau că justiția reală este naturală, inerentă, şi se va afirma prin dezvoltarea liberă a „socialității” omului: înclinația lui naturală (atunci cînd nu este închistată de legi) de a trăi pe baza principiilor şi practicilor de „ajutor reciproc”…  „

Deci suntem oare pregătiţi pentru o astfel de societate? O societate în care fiecare persoană este pe masură conştientă de faptele sale şi se bazează doar pe principiile de ajutor-reciproc şi dezvoltare comună… O societate în care unicile legi existente sunt conştiinţele oamenilor… Nu suntem gata de aşa ceva, şi poate niciodată nu vom fi. Omul încă nu este pregătit pentru anarhie, el nu este pregătit să trăiască fără legi, poliţie, militari şi judecată. Anarhismul este o recompensă pentru cei independenţi şi conştienţi, dar cum am mai zis-o – omului îi este important să aibă spre ce tinde.

Şi totuşi ce este libertatea? Idea. Anume asta a mai rămas din ea la moment. Am găsit pe Wikipedia o definiţie foarte corespunzătoare…

„Libertatea, este un concept filozofic, ar cărui semnificaţie ar putea fi rezumată prin sintagma <lipsa constrîngerilor>”

Deci ajungem la idea ca libertatea este doar un concept filozofic şi nu un lucru practic, puteţi spune că hiperbolizez dar atunci răspundeţi-mi la cea mai importantă întrebare „Sunteţi liber?”

Liberi de legi, de conducători, şefi, de toţi cei ce vă spun cum să procedaţi, de ordine scrise şi morale, de opinia altora, de cuvîntul „trebuie”, de propria minte – cea mai mare închisoare ce a existat vreodată… Şi ştiţi ce vă spun? Omul nostru este liber doar atunci cînd încalcă…

“Libertatea noastră este ceia ce facem cînd nimeni nu ne vede.” (М. Жванецкий)

Avem nevoie de toate astea, avem nevoie de restricţii, de uşi şi lacăte, pentru ca atunci cînd vom scăpa de ele să înţelegem cu adevărat ce înseamnă să fii liber.

„Să faci ceia ce-ţi aduce placere, înseamnă să fii liber” (Voltaire)

Sunt cu cine doresc sa fiu, fac ceia ce doresc să fac, tind spre ceia ce doresc să fie… şi mă simt liber )))

Şi cînd o să mă întrebaţi: „Eşti liber?

Eu o să vă răspund: „La fel ca noi toţi…”

Era o dată…

Cică erau o dată doi bărbaţi… sau erau trei… nu, precis că erau doi… sau era un bărbat şi o femeie… Mi-am amintit!!! Erau doi adolescenţi! Şi uite aşa, într-o zi de vară… de fapt care vară dacă ploua afară? nu, totuşi era vară şi era o ploaie caldă… da apoi spre seară a început să ningă încet… Înseamnă că s-a întîmplat asta toamna şi era sfîrşitul lui noiembrie. S-au apucat ei doi prin oraş cu bicicletele. Da erau amîndoi de la sat… şi au venit cu bicicletele de la sat la oraş? Păi nu cred să fi trăit departe… Cred că unul era de la oraş şi altul a venit cu bicicleta de la sat la el în ospeţie, precis că aşa a fost. Şi uite că într-o marţi… nu, atunci era joi… VINERI!!! Precis că era vineri fiindcă pe feţele oamenilor ce se întorceau de la lucru acasă se citea uşurarea. Deci într-o luni, un adolescent de la sat, care învăţa în clasa a 9-a, s-a suit pe bicicleta vecinului, care de fapt era a lui dar a luat-o vecinul pe un timp oarecare şi deja de 2 luni nu vroia s-o întoarcă… Mai pe scurt, s-a pornit el la oraş să-şi viziteze prietenu. Da prietenu în weekend se ocupa cu pictatul… de fapt care pictat dacă el n-avea 2 degete la mîna dreaptă… dar paremi-se că era stîngaci şi picta foarte bine, şi încă îi plăcea să fotografieze, iar cela de la sat venea după nişte poze… sau totuşi era un tablou… Şi uite că s-au întîlnit ei la Chişinău, pe la Ciocana… de fapt ce să caute ei la Ciocana dacă ăsta de la oraş locuia la Buiucani… da acela de la sat ştiu precis că nu cunoştea Buiucaniu, da în schimb ştia unde-i Botanica… Deci s-au întîlnit ei la Telecentru. Şi taman atunci s-a pornit ploaia, doar era septembrie, cred că am zis-o… Şi ăla de la oraş la primit pe acela de la sat în maşina sa, da bicicleta au lăsat-o acasă… Şi uite că ei doi şi încă acele trei fete care erau cu ei s-au gîndit să meargă în club să sărbătorească Anul Nou… păi stai că nu era frig afară… deci sărbătoreau ei finisarea anului şcolar, fiindcă aveau cite 18 ani şi le era ruşine să stea atîta timp pe spinările părinţilor. Pe urmă doi cîte doi, trei perechi din noi au jucat nunta…

Mai pe scurt nu ştiu precis care din toţi şapte… nu, eram nouă… da plus cei doi care se ţineau aparte… deci nu ştiu care din noi, treisprezece absolvenţi, eram eu, dar ţin minte PRECIS, că am petrecut pe cinste.