Patru reguli

Şi uite că din nou mă adresez la literatură… o literatura! o fîntînă fără de fund umplută cu cunoştinţe. De data aceasta aş dori să scriu despre patru reguli a vieţii.

… patru reguli, ce permit să te eliberezi de convenţii, dictate de societate, şi frica faţă de viitor.

Prima regulă. Cuvîntul vostru trebuie să fie impecabil. Exprimaţi-vă deschis şi onest. Spuneţi doar ceia ce întradevăr gîndiţi. Evitaţi să ziceţi ceva ce poate fi folosit împotriva voastră, sau să bîrfiţi. Cuvîntul este instrumentul ce poate răni. Niciodată nu amăgiţi şi nu clevetaţi.

A doua regulă. Nu atribuiţi nimic propriei persoane. Tot ce oamenii zic sau fac – este proecţia propriei realităţi, propriilor temeri, propriei furii, propriilor fantezii. Exemplu: dacă cineva vă jigneşte – este problema lui, nu a voastră. Nu va lăsaţi jignit şi nu vă puneţi propriile decizii la îndoială.

A treia regulă. Nu faceţi presupuneri. Nu vă închipuiţi pe dinainte o evoluţie negativă a lucrurilor, de altfel singur veţi crede în ceia ce v-aţi închipuit. Exemplu: dacă cineva pe cine aşteptaţi, întîrzie, începeţi să vă gîndiţi că cu el ceva sa întîmplat. Dacă nu ştiţi unde este – încercaţi să aflaţi acest lucru. Nu permiteţi temerilor voastre să se transforme în încredere.

A patra regulă. Încercaţi să faceţi totul la maxim. Nimeni nu este obligat să aibă succes în ceva, dar fiecare este obligat să facă totul cît mai bine. Dacă nu aţi izbutit, nu vă ocărîţi şi nu vă învinuiţi, nu regretaţi ceia ce n-aţi făcut. Luaţi-o de la început, întreprindeţi noi încercări, stăruiţi-vă să folosiţi optimal toate posibilităţile sale. Fiţi indulgent faţă de sine. Acceptaţi faptul că nu sunteţi perfect şi nu puteţi cîştiga mereu.

Bernard Werber (Les souffle  des Dieux )

“Tradus în română de către mine”

Destul de simplu, nu? Dacă să te gîndeşti puţin, anume aşa ar trebui de procedat, şi mi se pare mie că multe probleme, mai întîi individuale, dar apoi şi colective, ar dispărea de la sine. Dar oare o putem face? De ce, ne cătînd la toată simplitatea lor, ne este întratît de greu să le urmăm? Oare nu dorim să fim puţin mai buni?

Dacă dorim… să ne adresăm la regula numărul patru…

Nivelele dragostei

Psihologia pedagogică evidenţiază în dragoste 4 nivele.

Primul nivel: „Am nevoie de dragoste”.

Este nivelul unui copil. Un copil mic are nevoie de gingăşie, săruturi, unul mai mare – de cadouri. El îi întreabă pe cei ce-l înconjoară: „Voi mă iubiţi?” şi cere dovezi ai dragostei voastre. La primul nivel noi adresăm întrebarea dată la alţii, apoi la cineva anume, cine este cel mai important pentru noi.

Al doilea nivel: „Eu pot iubi”

Acesta este nivelul unui adult. Noi descoperim că putem avea sentimente faţă de altă persoană şi deci să dăm dragostea noastră în exterior şi mai ales persoanei alese. Acest sentiment e mai puternic decît înţelegerea că cineva te iubeşte. Cu cît mai tare iubiţi pe cineva, cu atît mai clar înţelegeţi ce putere vă dă aceste sentiment. Nevoia de a iubi va deveni o necesitate, precum un drog.

Al treilea nivel: „Eu mă iubesc pe sine”

Dînd dragostea sa altora, omul înţelege că se poate iubi singur pe sine. Plusul acestui nivel faţă de precedentele două este în faptul că noi nu depindem de alţii. N-ai nevoie de nimeni pentru a primi dragostea sau pentru a o dărui. Deci scade riscul de a fi dezămăgit sau trădat de persoana iubită sau care ne iubeşte. Dragostea poate fi dozată în fix cu necesităţile proprii, fără a apela la ajutorul cuiva.

Al patrulea nivel: „Dragostea faţă de toată lumea”

Asta-i dragostea fără limite. Omul care s-a învăţat să primească, să-şi dea dragostea şi să se iubească pe sine, distribuie dragostea în jurul său în toate direcţiile. Şi la fel o şi primeşte. În corespundere cu propriile preferinţe, acestă dragoste poate lua diferite denumiri: Viaţă, Natură, Pămînt, Univers, Energie, Dumnezeu ş.a. Merge vorba despre ceva, ce o dată înţeles, îţi lărgeşte orizonturile conştiinţei.

Bernard Werber (Les souffle  des Dieux )

„Tradus în română de către mine”

Cit de mici suntem?

Daca electronul ar avea constiinta,  ar fi putut sa-si dea seama ca e inclus in ceva mult mai mare decit atomul? Ar fi putut atomul sa inteleaga ca e o parte dintr-un intreg mare unificat, molecula? Ar putea oare molecula sa inteleaga ca e inclusa in ceva mai mare, de exemplu un dinte? Dar dintele ar putea sugera ca face parte din gura omului? Si mai ales, poate oare electronul percepe ca e o parte nespus de mica a corpului uman? Cind cineva imi zice ca crede in Dumnezeu, aceasta imi aduce aminte de afirmatia: „Eu sunt un electron mic si pretind ca percep molecula”. Iar cind cineva imi zice ca e ateist, aceasta e echivalent cu: „Eu, un electron mic, sunt increzut ca nu e nimic superior la ce cunosc eu”.

Dar ce ar zice si credinciosii si ateistii daca ar fi stiut, cu cit totul e mai maret si complicat, decit e posibil sa-si inchipuie imaginatia lor? Cit de socat ar fi electronul daca ar fi cunoscut ca face parte nu doar din atom, molecula, dinte, om, dar si ca oamenii fac parte din planeta, sistemul solar, spatiu si ceva mult mai maret, pentru care inca nici nu avem denumire.

Astfel imi permit sa zic ca inventia de catre oameni a conceptului – Dumnezeu, este doar o cortina calmanta ce acopera frica care-i tulbura la inchipuirea complexitatii infinite a lucrurilor ce se pot afla superior lor.

Bernard Werber (Nous, les Dieux)

„Tradus în română de către mine”