Octavian Paler – Avem timp

Uite că ieri, datorită profesorului nostru, am făcut cunoştinţă cu un prozator, eseist şi jurnalist român – Actavian Paler, şi anume cu una din creaţiile sale pe care a scris-o cu doar ceva timp înainte de a deceda. Nu am auzit de el înainte – păcat, dar creaţia dată m-a pus în oarecare măsură pe gînduri… Aş dori să vă prezint şi vouă un mic fragment, sper să vă placă.

Avem timp

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stînga, să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou, să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine, avem timp să citim şi să scriem, să corectam ce-am scris, să regretăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm, avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai tîrziu.
Avem timp pentru ambiţii si boli, să învinovăţim destinul si amănuntele, avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp să ne-alungăm întrebările, să amînăm răspunsurile, avem timp să sfarâmăm un vis şi să-l reînventăm, avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem, avem timp să primim lecţii şi să le uităm după aceea, avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puţină tandreţe. Când să facem şi asta – murim…

Patru reguli

Şi uite că din nou mă adresez la literatură… o literatura! o fîntînă fără de fund umplută cu cunoştinţe. De data aceasta aş dori să scriu despre patru reguli a vieţii.

… patru reguli, ce permit să te eliberezi de convenţii, dictate de societate, şi frica faţă de viitor.

Prima regulă. Cuvîntul vostru trebuie să fie impecabil. Exprimaţi-vă deschis şi onest. Spuneţi doar ceia ce întradevăr gîndiţi. Evitaţi să ziceţi ceva ce poate fi folosit împotriva voastră, sau să bîrfiţi. Cuvîntul este instrumentul ce poate răni. Niciodată nu amăgiţi şi nu clevetaţi.

A doua regulă. Nu atribuiţi nimic propriei persoane. Tot ce oamenii zic sau fac – este proecţia propriei realităţi, propriilor temeri, propriei furii, propriilor fantezii. Exemplu: dacă cineva vă jigneşte – este problema lui, nu a voastră. Nu va lăsaţi jignit şi nu vă puneţi propriile decizii la îndoială.

A treia regulă. Nu faceţi presupuneri. Nu vă închipuiţi pe dinainte o evoluţie negativă a lucrurilor, de altfel singur veţi crede în ceia ce v-aţi închipuit. Exemplu: dacă cineva pe cine aşteptaţi, întîrzie, începeţi să vă gîndiţi că cu el ceva sa întîmplat. Dacă nu ştiţi unde este – încercaţi să aflaţi acest lucru. Nu permiteţi temerilor voastre să se transforme în încredere.

A patra regulă. Încercaţi să faceţi totul la maxim. Nimeni nu este obligat să aibă succes în ceva, dar fiecare este obligat să facă totul cît mai bine. Dacă nu aţi izbutit, nu vă ocărîţi şi nu vă învinuiţi, nu regretaţi ceia ce n-aţi făcut. Luaţi-o de la început, întreprindeţi noi încercări, stăruiţi-vă să folosiţi optimal toate posibilităţile sale. Fiţi indulgent faţă de sine. Acceptaţi faptul că nu sunteţi perfect şi nu puteţi cîştiga mereu.

Bernard Werber (Les souffle  des Dieux )

“Tradus în română de către mine”

Destul de simplu, nu? Dacă să te gîndeşti puţin, anume aşa ar trebui de procedat, şi mi se pare mie că multe probleme, mai întîi individuale, dar apoi şi colective, ar dispărea de la sine. Dar oare o putem face? De ce, ne cătînd la toată simplitatea lor, ne este întratît de greu să le urmăm? Oare nu dorim să fim puţin mai buni?

Dacă dorim… să ne adresăm la regula numărul patru…

Nivelele dragostei

Psihologia pedagogică evidenţiază în dragoste 4 nivele.

Primul nivel: „Am nevoie de dragoste”.

Este nivelul unui copil. Un copil mic are nevoie de gingăşie, săruturi, unul mai mare – de cadouri. El îi întreabă pe cei ce-l înconjoară: „Voi mă iubiţi?” şi cere dovezi ai dragostei voastre. La primul nivel noi adresăm întrebarea dată la alţii, apoi la cineva anume, cine este cel mai important pentru noi.

Al doilea nivel: „Eu pot iubi”

Acesta este nivelul unui adult. Noi descoperim că putem avea sentimente faţă de altă persoană şi deci să dăm dragostea noastră în exterior şi mai ales persoanei alese. Acest sentiment e mai puternic decît înţelegerea că cineva te iubeşte. Cu cît mai tare iubiţi pe cineva, cu atît mai clar înţelegeţi ce putere vă dă aceste sentiment. Nevoia de a iubi va deveni o necesitate, precum un drog.

Al treilea nivel: „Eu mă iubesc pe sine”

Dînd dragostea sa altora, omul înţelege că se poate iubi singur pe sine. Plusul acestui nivel faţă de precedentele două este în faptul că noi nu depindem de alţii. N-ai nevoie de nimeni pentru a primi dragostea sau pentru a o dărui. Deci scade riscul de a fi dezămăgit sau trădat de persoana iubită sau care ne iubeşte. Dragostea poate fi dozată în fix cu necesităţile proprii, fără a apela la ajutorul cuiva.

Al patrulea nivel: „Dragostea faţă de toată lumea”

Asta-i dragostea fără limite. Omul care s-a învăţat să primească, să-şi dea dragostea şi să se iubească pe sine, distribuie dragostea în jurul său în toate direcţiile. Şi la fel o şi primeşte. În corespundere cu propriile preferinţe, acestă dragoste poate lua diferite denumiri: Viaţă, Natură, Pămînt, Univers, Energie, Dumnezeu ş.a. Merge vorba despre ceva, ce o dată înţeles, îţi lărgeşte orizonturile conştiinţei.

Bernard Werber (Les souffle  des Dieux )

„Tradus în română de către mine”

Stephenie Meyer – The Host

Ceva timp în urmă am finisat cartea dată. Aş putea scrie multe despre ea, o consider una foarte reuşită, cu un sens destul de profund, e plăcut să vezi că Meyer nu s-a axat pe succesul său „vampiresc” şi se dezvoltă ca scriitoare.

Lucrul despre care aş dori să vorbesc este acea utopie pe care am văzut-o în romanul dat. O utopie în care trăiesc aşa numitele „suflete” care conform subiectului au ocupat locul oamenilor pe pămînt, de ce? Simplu, pentru că ei o să ducă pe pămînt un mod de viaţă mai decent decît noi. O utopie în care există egalitate absolută între toți, unde sentimentele predominante în societate sunt respectul şi dorinţa de a ajuta. O lume în care nimeni nu tinde să aibă mai mult şi mai bun ca vecinul său. Ocupaţia fiecărui om este predispusă genetic şi pe nimeni nu-l deranjează ca unul face curat pe stradă iar altul lucrează la fabrică. O să spuneţi că nu e posibil? O lume fără mii de firme şi întreprinderi, dacă e un leac pentru cap – e unul (de ce să faci altul dacă acesta ajută?), dacă e o maşină – e una (de ce să faci alta dacă asta merge?).  O lume în care lucrul nu se plăteşte, fiecare îl face pentru că aşa trebuie, fiecare poate să intre în alimentară şi să-şi ia produsele de care are nevoie, fără să le achite, deoarece în lume nu există bani. Şi nimeni n-o să-ţi zică un cuvînt, deoarece fiecare ia doar ceia de ce are nevoie şi nu pentru că doreşte să aibă mai mult ca altul. O utopie în care fiecare persoană, realizează desinestătător ce e bine şi ce e rău nu doar pentru el ci pentru societatea întreagă, şi el n-are nevoie pentru asta de religie, guvern, legi, hotare… O LUME FĂRĂ HOTARE!!!!  FĂRĂ RESTRICŢII!!!

Încercaţi să vă imaginaţi această lume. O lume în care există un singur hotar, o singură restricţie – CONŞTIINŢA NOASTRĂ! Şi acest hotar este de ajuns pentru aşa o viaţă. Eu mi-am imaginat această lume şi mi-a plăcut.

Dan Brown – sau trei componente ale succesului.

Dan Brown, un scriitor american, renumit în toată lumea, ce optează pentru genul thriller şi pune accentul în cărţile sale pe facturi istorice, conspiraţii mondiale, criptografie, simboluri ş.a. Cărţile sale sunt traduse în peste 40 limbi şi vîndute în zeci şi sute milioane exemplare în toată lumea. A devenit renumit în mare parte datorită novelei sale „The Da Vinci Code”, care a făcut ravagii în întreaga lume, deoarece după părerea unora (chiar nu înţeleg de ce) reprezintă o lucrare Anti-Creştină…

Deci n-aş dori să mă bag în detaliile acestor ravagii, deoarece nu văd în ele un context bine definit dar aş dori să mă axez pe cărţile sale în general şi pe cîteva facturi care le fac atît de captivante.

Din cărţile sale fac parte: „Digital Fartress” (1998), „Angels & Demons” (2000), „Deception Point” (2001), „The Da Vinci Code” (2003) şi „The Lost Symbol” (2009), pe care taman azi am finisat-o şi care, ne cătînd la faptul că n-o consider cea mai buna a sa lucrare, este la nivelul înalt al altor novele.

Deci, care sunt componentele unei cărţi cu adevărat bune…

– În primul rînd, Dan Brown nu face parte din scriitorii ca crează peste noapte dar efectuează cercetări evidente în domeniile cu care lucrează: istorie, arhitectură, arte, mituri ş.a. Fapt ce-i permite sa facă o descriere detaliată şi veridica al obiectelor date.

– În al doilea rînd este subiectul captivant înconjurat asupra unei conspiraţii mondiale şi bine îmbibată cu fel de fel semne. simboluri, coduri, taine, pe care îţi face plăcere să le descoperi o dată cu eroul principal.

– În al treilea rînd am fost întotdeauna uimit cum el reuşeşte să îmbină în novelele sale ultimele descoperiri tehnologice începînd cu „Large Hodron Collider” şi terminînd cu o nouă ştiinţă „Noetica” despre care mulţi cred că nici n-au auzit.

Deci nu cred că sunt persoane care au citit şi au rămas absolut indiferente. Iar interesul faţă de obiectele arhitecturii şi obiectelor de artă descrise în cărţile sale creşte în mod exponenţial. Personal am citit cu mare plăcere toate lucrările sale şi le recomand şi vouă.

Iar pentru sfîrşit – fiecare singur pentru sine trebuie să tragă limita între ficţiune şi facturi.

Robert Frost – unul din Oamenii Mari

FIRE AND ICE

Some say the world will end in fire,
Some say in ice.
From what I’ve tasted of desire
I hold with those who favor fire.
But if it had to perish twice,
I think I know enough of hate
To say that for destruction ice
Is also great
And would suffice.

Robert Frost, 1923

Twilight – o noua subcultura?

Sunt barbat de 22 ani, citesc si privesc seria „Twilight” si-mi place.

Huh, uite ca am zis-o. Intrebarea – de ce imi place? Ideie n-am… De ce le place la altii, cu virste atit de diferite intre 14 si 40+ ani? Intotdeauna e placut sa retraiesti din nou sentimentele primei dragoste pentru unii sau sa vezi cum e pentru prima oara pentru altii, mai este si iubirea adevarata ce trece peste toate obstacolele vietii, atit de curata si sincera… pe care n-o gasim in realitate. Oare viata de zi cu zi e atit de plictisitoare incit  mai bine ne ascundem in poveste? Posibil. N-o sa inteleg nicioadata euforia pe care o retraiesc unii dar, asta e…

Stiti sentimentul cela cind ohii ei privesc in ai tai si simti cum iti patrunde adinc in suflet si-si lasa amprenta pe inima ta? Pai eu nu stiu cum e… Posibil de asta ma atrage povestea data, dar nu uitam ca e doar o poveste…

Copii s-au scufundat in lumea Harry Potter, adolescentii in  Twilight, si-i influenteaza, nu saga. Comportamentu, stilul, muzica…  In Universitatea din Cambridge aceste carti sunt incluse in programa de invatamint, pentru a studia influenta lor asupra culturii. Si sa va zic pe drept cred ca o influenteaza pozitiv, macar vezi copilul sau adolescentul cu cartea in miina, nu?

Ei poate n-am dreptate,  poate sunt doar o fire romantica si visatoare pe care o atrag povestile, poate doresc sa scap uneori de monotonia vietii. Dar sunt increzut ca aceste povesti vor ramine in viata noastra pe mult timp, vor fi si altele iar noi intorcindu-ne seara acasa, obositi de la lectii sau lucru o sa regasim pe filele albe acele clipe farmece care ne lipsesc atit de mult.

Literatura virtuala

Imi place sa citesc, imi place sa ma scufund in multimea de lumi atit de diferite de realitate, imi place sa retraiesc impreuna cu eroii acestor fantezii, imi place sa citesc gindurile altor oameni aranjate in fraze care uneori te patrund atit de adinc… imi place sa simt cartea in mina.

Anume despre asta asa dori sa vorbesc, cartile electronice, o imbulzeala de coduri ce lumineaza de pe monitor. Ce ati alege, sa stati incovoiati pe un scaun obosindu-va ochii sau sa fiti culcat in pat sub plapuma, poate sa stati pe o canapea, poate pe iarba in umbra unui copac, si sa simtiti cum inima vi se zbate de fiecare data cind dati pagina, sa-i ascultati fosnetul, sa simtiti cum cartea va tremura in miina cind cititi un moment captivant…

Cartea are suflet…

Ati incercat vreodata sa ascultati o carte? Desigur e usor si simplu, cind mergi la o plimbare sau dupa cumparaturi sa si mai citesti pe linga toate, dar nu veti reusi niciodata sa va scufundati totalmente in lumea magica care capata viata cind o deschideti.

Oare am devenit intratit de lenosi? oare degradam spre un viitor in care lumea virtuala ne va fura aceste clipe? Cindva cartea era un cadou de pret, astazi… eu inca ma bucur cind primesc una in dar, dar voi?

Cit de mici suntem?

Daca electronul ar avea constiinta,  ar fi putut sa-si dea seama ca e inclus in ceva mult mai mare decit atomul? Ar fi putut atomul sa inteleaga ca e o parte dintr-un intreg mare unificat, molecula? Ar putea oare molecula sa inteleaga ca e inclusa in ceva mai mare, de exemplu un dinte? Dar dintele ar putea sugera ca face parte din gura omului? Si mai ales, poate oare electronul percepe ca e o parte nespus de mica a corpului uman? Cind cineva imi zice ca crede in Dumnezeu, aceasta imi aduce aminte de afirmatia: „Eu sunt un electron mic si pretind ca percep molecula”. Iar cind cineva imi zice ca e ateist, aceasta e echivalent cu: „Eu, un electron mic, sunt increzut ca nu e nimic superior la ce cunosc eu”.

Dar ce ar zice si credinciosii si ateistii daca ar fi stiut, cu cit totul e mai maret si complicat, decit e posibil sa-si inchipuie imaginatia lor? Cit de socat ar fi electronul daca ar fi cunoscut ca face parte nu doar din atom, molecula, dinte, om, dar si ca oamenii fac parte din planeta, sistemul solar, spatiu si ceva mult mai maret, pentru care inca nici nu avem denumire.

Astfel imi permit sa zic ca inventia de catre oameni a conceptului – Dumnezeu, este doar o cortina calmanta ce acopera frica care-i tulbura la inchipuirea complexitatii infinite a lucrurilor ce se pot afla superior lor.

Bernard Werber (Nous, les Dieux)

„Tradus în română de către mine”