Octavian Paler – Avem timp

Uite că ieri, datorită profesorului nostru, am făcut cunoştinţă cu un prozator, eseist şi jurnalist român – Actavian Paler, şi anume cu una din creaţiile sale pe care a scris-o cu doar ceva timp înainte de a deceda. Nu am auzit de el înainte – păcat, dar creaţia dată m-a pus în oarecare măsură pe gînduri… Aş dori să vă prezint şi vouă un mic fragment, sper să vă placă.

Avem timp

Avem timp pentru toate.
Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stînga, să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou, să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine, avem timp să citim şi să scriem, să corectam ce-am scris, să regretăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm, avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai tîrziu.
Avem timp pentru ambiţii si boli, să învinovăţim destinul si amănuntele, avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp să ne-alungăm întrebările, să amînăm răspunsurile, avem timp să sfarâmăm un vis şi să-l reînventăm, avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem, avem timp să primim lecţii şi să le uităm după aceea, avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.
Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puţină tandreţe. Când să facem şi asta – murim…

Where is our limit?

– You didn’t know him. He was a good man before all this happened.

– They’re all good men before something happens to them. Some of them stay good, no matter how they’re treated.

Am auzit aceste cuvinte recent şi am început să mă gîndesc – oare ce se întîmplă cu o persoană cînd ea decide să treacă limită şi să se transforme dintr-un om bun în unul rău. Să presupunem că fiecare dintre noi are propria înţelegere în vederea a ceea ce e bine şi ce e rău şi unde se află limita între acestea două. Oare ce poate să ne împingă să trecem această limită? Ce poate fi pentru noi acel CEVA ce va schimba totul, ce va stinge omenescul din noi şi ne va transforma… în altcineva. Nu v-aţi întrebat niciodată? Sunt încrezut că credeţi în ceva în viaţă, că aveţi anumite principii după care vă conduceţi, în ce situaţie veţi fi gata să jertfiţi totul? Oare cum este trasă această limită în fiecare din noi? E genetic, ereditar, poate ţine de educaţie, de caracter… un mic impuls şi cineva deja se schimbă complect, pe cînd alţii întradevăr rămîn la fel ce nu le-ai face. E bine sau nu? Poate va fi mai folositor să reacţionăm decît să tolerăm…  Să ne schimbăm în dependenţă de circumstanţe, să mutăm acea limită tot mai departe, încetul cu încetul… Dar dacă vom fi nevoiţi să ne schimbăm prea des, oare cînd vom ajunge la acel moment cînd ne va fi ruşine să privim propria imagine în oglindă? Viaţa noastră poate fi doar o luptă cu noi însuşi, îmi pare rău de cei ce se dau prea repede bătuţi. Posibil cînd o să ajungem să ne ridicăm asupra propriei persoane vom vedea lucrurile puţin altfel, posibil o să-i observăm pe ceilalţi din jur, ce fac acelaşi lucru. Prea multe gînduri, prea multe divergenţe.

„Doar cei ce încearcă să ajungă după limită ştiu cît de departe ei pot ajunge…”